Avortul, cea mai mare dilemă morală a feminității: eu sau copilul meu?

Maternitatea – marea putere a feminității arhaice

Istoric, legătura dintre sexualitate și fertilitate a fost înțeleasă relativ târziu; o lungă perioadă de timp, contribuția virilă la nașterea de copii a fost ignorată, atât de femei, cât și de bărbați. Conform paleoantropologiei și istoriei mentalităților și ideilor religioase, femeia avea capacitatea de a naște singură, la fel ca marea divinitate a vieții și zămislirii (zeițele telurice primordiale ale neoliticului). A naște copii era marea putere a feminității, ceea ce distingea femeile în cadrul comunităților umane și le făcea deopotrivă temute și venerate. Matriarhatul nu a fost o etapă a dominației politice femeii, nu a fost un regim în care femeia era „rege”; a fost mai mult decât atât, un regim în care valorile supreme (divinități, talente, formule artistice, morale sau economice) erau subordonate marii capacități feminine a generării și regenerării. În sistemele matriarhale, la fel ca în cele patriarhale, femeile și bărbații făceau ceea ce fac oriunde, oricând: femeile cultivau pământul și îl locuiau în mod cât mai stabil (locuința-cuib), bărbații explorau, luptau și organizau viața publică (relații de cooperare sau competiție).

Femeile erau singurele care puteau aduce la viață, care procreau. Uneori nașterea era potențată de spirite. Contactul cu pietre, plante, animale, fenomene sau locuri în care își aveau rezidența spiritele putea duce la o fertilitate condiționată de identitatea anterioară a acestor entități. Această credință a rezistat în culturile folclorice sau medievale sub forma demonilor incubus, ai căror copii erau monștri sau ființe zoomorfe. De altfel, maternitatea era diferită de concepție; copiii născuți puteau fi, la fel cum erau și vlăstarele pământului, frumoși sau urâți, buni sau răi, puteau muri mai repede sau mai târziu; uneori își puteau ucide părinții sau ceilalți frați. A fi mamă era o stare naturală și totodată un statut (social, familial, cultural, religios, politic); cultura urmează, în condițiile generale ale istoriei, natura, nu o contrazice; de cele mai multe ori o potențează.

În cadrul acestei stări de lucruri generală, în care zămislirea era mai degrabă un fenomen ce ținea de ordinea cosmică decât un fapt social sau familial, familia va începe să reglementeze și să limiteze fertilitatea și nașterea. Procrearea, aducerea la viață sunt, în continuare, puterile femeii; însă, după ce îl naște, ea așteaptă pentru a vedea cât de puternică e viața în prunc și cum i se deschide soarta. În China copilul era expus pe pământ trei zile; dacă nu supraviețuia, însemna că viața și zeii nu i-au fost aproape. Mama nu se putea ridica împotriva lor. La Roma, copilul era lăsat tot pe pământ ceva mai puțin, până ce era ridicat și în felul acesta recunoscut de către tată. Dacă acesta îl ignora, mama nu avea cum să intervină.Copilul avea să fie lăsat pe pragul casei, de unde era, de obicei, luat de către negustorii de sclavi.

Maternitatea și paternitatea erau moduri diferite de organizare a relațiilor familiale între părinți și copii. Atitudinea, sentimentul și poziția maternă sunt diferite de rolul patern. Maternitatea ținea în principal de misterul germinației și nașterii; după naștere, ea nu se exercita decât împreună și sub garanția paternității. Mama putea să afle dacă pruncul are sprijinul zeilor și pe-al oamenilor, dar nu putea să revendice ori să asigure acest sprijin. Protecția și recomandarea sau recunoașterea copilului în societate, în grup, în cult sunt îndatoririle tatălui. Stările părintești și filiale încep să fie proiectate în funcție de diferențierea fundamentală dintre mamă/tată și copil, pe de o parte, și dintre mamă și tată pe de altă parte. Acestea erau mai curând statute social și cultual. Femeia putea fi mama propriilor copii, dar putea fi și mama unor copii născuți de alte femei. La fel și tatăl.

Antichitatea a cunoscut nașterile malefice (Delcourt). Femeile puteau naște, chiar și în riguroasa morală familială, monștri: nu neapărat ființe fără aparență umană sau cu defecte fizice, dar și prunci cu precocitate considerată malefică. Aceste alterări ale fertilității feminine erau mereu legate de echilibrul cosmic al naturii și cetății, de sterilitatea sau fertilitatea necontrolată și periculoasă a vegetației sau animalelor, ori de abundența păcatelor ori crimelor oamenilor. Maternitatea nu mai avea ocazia de a se manifesta în cazul acestei fertilități malefice, iar paternitatea consta în îndatorirea de a neutraliza răul, de a elimina semnul lui, copilul anormal. Expunerea sau uciderea copiilor se încadra în exercitarea acestor îndatoriri.

Maternitatea creștină – ispășirea și vocația feminității

Lucrurile se schimbă substanțial prin dogma creștină, promotoare a iubirii părintești, filiale, matrimoniale. Prin modelul marianic, vechea reprezentare a puterii feminine de zămislire în afara contribuției virile este reînnoit. Castitatea nu reduce, ci adâncește puterea fertilității feminine. Ceea ce se modifică este, în acest caz, relația care urmează nașterea: iubirea care leagă părinții de copii. Așa cum seamănul trebuie iubit nu în pofida, ci tocmai pentru că este diferit, copiii trebuie iubiți, ca purtători ai inocenței, indiferent de felul în care au fost zămisliți. Copiii nu mai pot fi, în creștinism, monstruoși, de vreme ce toată seminția umană a fost întinată de păcat de primii părinți, Adam și Eva. Ei nu mai pot fi purtători ai altor flageluri sau stigme decât păcatul strămoșesc. Dimpotrivă, botezul, adevăratul început al vieții, îi încredințează lumii puri, neîntinați. Ei sunt ipostaza dumnezeirii (Hristos-copilul), reperul curățeniei sufletești, al virtuții, iar uciderea lor nu mai este permisă (așa cum stă, spre pildă, mitul sacrificiului întrerupt al lui Isaac, fiul lui Avraam).

Propovăduirea iubirii și descoperirea copilăriei coincide cu acumularea de cunoștințe medicale și cu urbanizarea Europei și a Lumii Noi. Deși târziu (abia în sec. al XVI-lea explicațiile fiziologice le echivalează pe cele esoterice în ceea ce privește zămislirea), creștinii trebuie să se împace cu înțelegerea concepției ca act fizic și cu liberalizarea moravurilor. În creștinism se face prima dată trimitere la păcatul de a nu naște toți copiii pe care un bărbat și o femeia i-ar putea avea. Deși se recomanda, și în căsătorie, castitatea sexuală și iubirea frățească, iubirea carnală trebuie lăsată să își aducă ispășirea: nașterea de prunci.Anticoncepția (menționată în toate culturile arhaice, ca act magic, îndeosebi), avortul și pruncuciderea devin un păcat dintre cele mai grave, „strigătoare la cer”, care cer, mai mult decât alte greșeli, răsplătirea lor chiar în lumea aceasta.

Nici până aici, în acest cadru, tot mai strict reglementat, maternitatea nu ajunsese să însemne slujirea copilului, proiectarea copilului, a condițiilor optime de creștere și educare, a investiției pe termen lung. Mai important decât orice, nu însemna dorința femeii de a fi mamă. La început a fost puterea feminității; apoi vocația feminității; astăzi, concepția și nașterea s-au despărțit de feminitate. Ele sunt alegerea, decizia, planul sau dorința femeii ca ins.

Maternitatea individuală și abandonarea morală a femeii

Înțelegerea fertilității și nașterii este accesibilă astăzi ca fenomen strict fizic, cu o desfășurare cauzală previzibilă și foarte ușor de controlat. Nimic ezoteric, nimic misterios. Manualele școlare explică acest fenomen la fel de ușor și detașat ca pe sistemul solar. Nu contează că nimeni va fi capabil să facă verificarea autenticității acestor lucruri, trebuie numai asimilate, deodată cu asumarea răspunderii pentru controlarea lor. Și această răspundere este limpede alocată: nu feminitatea, ca stare elementară a lumii cosmotice, nu familia, ca instanță care adună deopotrivă stihiile feminină și masculină pentru a se îngriji de continuitatea lumii, ci femeia – ca organism specializat și ins cu drept de decizie – trebuie să rezolve, să găsească cea mai bună soluție la chestiunea procreației.

Este pentru prima dată în istoria procreației când femeia este lăsată singură să ia această hotărâre. Societățile i-o pot retrage (interzicerea avortului în statele europene s-a produs în compensarea morală a scăderii influenței bisericilor în viața publică și familială) sau, în tendința generală a civilizației de de astăzi, i-o alocă. Femeia este pusă singură în fața responsabilității de a naște sau nu; dar nu ca femeie, ca purtătoare a unei puteri universale, reprezentantă a feminității, capabilă de a se împărtăși și inspira din sensurile magico-religioase ale zămislirii și nașterii; nici ca femeie deținătoare a unui statut în propria sa familie, cu drepturi și îndatoriri specifice pe care trebuie să le urmeze și care îi modelează alegerile; ci ca individ a cărui cea mai mare (unică?) responsabilitate este față de sine însuși. Sinele feminin trebuie să organizeze decizia avortului: dorințele, aptitudinile, oportunitățile, interesele personale, nu cele care o pun în legătură cu ceilalți, ci cei care o delimitează, o promovează sau o „afirmă”, cum se spune astăzi, pe femeie, în afară de ceilalți. În primul rând între acești ceilalți, de care femeia trebuie să se delimiteze în decizia ei, stă copilul.

S-a spus că femeia este în primul rând mamă; că esența feminității este maternitatea (realizată, actualizată sau nu). Mesajul s-a schimbat și femeile trebuie să se perceapă ca indivizi, singuri și separați de ceilalți. Un controversat tratat despre psihologia sexelor (Sex și caracter, al lui Otto Weininger) spunea că femeia nu este niciodată solitară; ea trăieşte în „contopire” cu ceilalţi, este nemărginită, în sensul că nu separabilă de natură (este definitorie dragostea pentru natură a femeilor) sau de ceilalţi oameni („pentru că femeia nici nu percepe a doua persoană ca pe o fiinţă aparte, de aceea nu suferă niciodată din cauza aproapelui ei şi numai de aceea se poate simţi în permanenţă superioară tuturor oamenilor” – Weininger). Sociabilitatea specific feminină poate fi efectul acestei inseparări, a nesesizării limitelor proprii. Capabilă de empatie mai mult decât de înţelegere, femeia resimte solidaritatea neprogramat, neraţional.

Maternitatea are ca bază „siguranţa speciei”, în faţa căreia şi bărbatul poate redeveni copil, dar de care se fereşte – „rejecţia paternităţii”, caracteristică celor mai mulţi bărbaţi, nu este decât desprinderea de specie. Pentru bărbat, paternitatea pur biologică nu satisface cele mai profunde nevoi sufleteşti, ci are conotaţia groazei faţă de gândul dizolvării propriei individualităţi în specie (Schopenhauer, „Despre moarte și indestructibilitatea esenței noastre”). Pentru femeie, maternitatea este legătura dintre un sine imprecis şi lume. Supusă scopului speciei, mama este superioară bărbatului, privindu-l ca pe un copil („chiar fiecare fiică este într-un anumit sens mama tatălui său”, remarcă Weinberger). Relaţia cu copilul, primară, trupească, elementară, este lipsită de conotaţii morale şi individualizatoare. De aceea, în cele mai mute sisteme de educaţie familială, mama este substituită cu tatăl în momentul în care personalitatea socială a copilului trebuie să se precizeze. Dragostea maternă nu este nimic altceva decât „un sistem de atitudini reflexe”, nediferenţiate; impulsivă, instinctivă, ea nu este iubire, nici altruism, de vreme ce este lipsită de o moralitate autentică. Ea presupune, însă, într-o măsură mai mare decât poate exista la bărbat, abnegaţie.

Din luciditatea crudă a acestei priviri asupra femeii-mamă și din responsabilizarea și mai  crudă a femeii ca individ detașat de ceea ce face esența însăși a feminității, reiese dilema morală cea mai adâncă a zilelor noastre. Orice ar alege, femeia pierde: alege maternitatea neplanificată, se pierde ca sine în societatea în care trăiește; alege controlul fertilității, se pierde ca manifestare a feminității naturale, familiale sau sacrale. Îmi sacrific libertatea sau copilul? Cum ar răspunde bărbații dacă sarcina zămislirii ar fi a lor întru totul?

Liberalizarea avortului conține deja un răspuns implicit. Liberalizarea practicilor anticoncepționale, divorțului, amorului, comerțului, circulației și a oricărui fenomen nu a fost intenționată pentru limitarea, ci pentru încurajarea acestuia. Să nu ne amăgim spunând că legalizarea pe scară largă a avortului înseamnă numai transferarea utilizării lui cu responsabilitate și rezervă la fel de mare de la familie, preot, judecător, medic către indivizi. Mesajul subînțeles nu este: Avortul este permis, folosiți-l numai în cazuri foarte grave, în urma deliberărilor și consultărilor cu familia, prietenii, psihologii și alți specialiști! Mesajul este: Avortul este liber, abuzul este permis! Atunci când medici, preoți, eticieni, oameni de stat sau soți  transmit primul dintre mesaje, sunt rapid amendați ca retrograzi care nu recunosc libertatea femeii-individ, neutră din punct de vedere sexual.

Până la metamorfoza completă a femeii-feminitate în femeia-individualitate, dilema continuă să chinuiască fiecare mamă care trebuie să răspundă: eu sau copilul meu?

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey