Constanța, un drum deschis

Dorul de Constanța m-a mânat în aceste zile spre mare. Izul umed-sărat al mării și tipetele păsărilor se asociază imediat unei stări aproape eterice de libertate. Oricine suferă de apăsarea orizontului închis între blocuri sau a aerului confiscat de motoare are nevoie de mare. Și oricine a crescut în mici mahalale de oraș balcanic, în care mirosurile, culorile și limbile se combină indiferente la armonie, obișnuit să cutreiere și să contemple în același peisaj ruine și șantiere, are nevoie de Constanța.

Un drum prin Constanta e dureros, la propriu și la figurat. Dacă ignori zona peninsulară, pitorească si turismicizată, orașul se dezvăluie contrastant, frumos și părăginit, mai puțin frumos și mai părăginit ca anul trecut. Am pornit din fața tribunalului nou, clădire de sticlă întunecată, unde erau întruniți reprezentanții a două clase sociale: împricinații sunt îmbrăcați sărăcăcios, dar îngrijit, cu cămăși călcate la dungă și pălării, bărbații, iar femeile cu bluze cât mai albe și fuste în culori închise; avocații arată, pe sub robele bogate, pantofi de piele fină (foarte înalți, în cazul doamnelor), dar și șlapi, trădând familiaritatea și relaxarea stabilite între instituție și slujitorii ei. Se vocifera la adresa programului unui birou care înghesuise rezolvarea a vreo 70 de cereri, venite din ambele tabere, în intervalul de vizionare a unui film. Premisele luptei de clasă erau create, dar oboseala și căldura aveau să le neutralizeze.

Am plecat așadar, încercând să trec pe lângă terasele decorate în culori stridente, ce trebuie să sugereze exotismul unor culturi ale desfătării. Spațiul de trecere era atât de îngust, încât bătrâna corpolentă, cu o mână bandajată și cu cealaltă trăgând o sacoșă voluminoasă abia a avut loc să se strecoare. În spatele ei, 5-6 alți trecători tropăiau grăbiți, dar suficient de bine-crescuți ca să aștepte ieșirea din strâmtoare fără proteste. În fața unui suc natural, prelins pe cuburi mari de gheață, a unei spume cofeinizate și a trei telefoane mobile (suficientă companie!), singurul mușteriu al terasei contempla amuzat scena.

Alt cvartal, alte terase, alte trecători solicitante; între aceste spații de relaxare, zeci de farmacii și bănci lasă liber trotuarul tocat, pe care cultura locală se ițește fără complexe: țigănci bătrâne dau de mâncare puradeilor pe navete de sticle răsturnate, câini tolăniți în rigolă, pavaj spart, panouri metalice tapetate cu afișe mizerabile, menite să mascheze altă mizerie. În fața capelei militare, în care se slujea o înmormântare, erau presărați fluturași care făceau reclamă la un salon de masaj erotic; de mâna bunicilor, puștii veniti la joacă în parcul din apropiere priveau cu aviditate și admirație volutele sclipitoare ale trupurilor din fotografie. În parc, un mare ceas cu clopote, oprit la ora șase fără zece; nu mai merge de atâția ani, încât a devenit monument istoric, ilustrativ pentru perioada de înflorire a civilizației mazăre. Fântâna arteziană funcționează raționalizat, câteva ore pe zi. Este asimetrică și ruginită, dar permite țigănușilor și câinilor care-și uită pedigree-ul să se răcoreasca în voie.

Iar plaja !… Cea de la 3 papuci, abandonată total de muncipalitate, este natura în voia sa. Ploile ultimului an au măcinat treptele săpate în pământ, prin care se cobora la mare, iarba aspră presărată cu melci mărunți, ciulinii și rugii de mure cresc nestingheriți pe lângă potecile abrupte pe care oamenii se încăpățânează să ajungă pe plajă.

Și, în sfârșit, marea! Aici este mântuirea, căci marea îmbrățișează totul, spală ochiul și memoria celui care, îndrăgostit de Constanța, revine, oricum și oricând, la acest cap(ăt) de țară.

1 comentariu

  1. laura

    foarte frumos ilustrat
    mi a placut si continua, poate cineva are ochi de vazut cat de urat, urat a devenit acest colt de tara care o data era o minune si ne mandream ca i apartinem

    Raspunde

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey