Cronică din depărtare (I)

 

 

În ultimele săptămâni în Spania s-a vorbit despre România. Deşi probabil pare un nonsens, lucrul acesta m-a nedumerit. Nu pentru că nu m-aş bucura când se vorbeşte despre România, ci pentru că nu ştiu dacă să  mă bucur sau să mă supăr. Acum douăzeci şi doi de ani, România, ca toate celelalte ţări din aşa numitul bloc comunist care treceau – sau păreau că trec – dincolo de perdeaua de ceaţă şi reclamau partea lor de protagonism pe scena istoriei europene, chiar devenise, pentru o clipă, protagonistă. Lumea comunistă îşi deschidea porţile şi lăsa liberă trecerea spre acel tărâm de basm veşnic visat de către occidentali, unde totul era aurit ca în staţiile de metrou din Moscova, unde ţăranii erau un fel de fiinţe mitologice cu feţe roşii şi pleznind de sănătate, unde toată lumea mergea la universitate, unde demnitatea umană (de a plăti datoriile externe şi a nu depinde de vecini, chiar dacă asta însemna a muri de foame) era atât de preţuită, unde ar fi venit poate şi copiii occidentului pentru a învăţa carte şi alte lucruri extrem de interesante şi practice.

De atunci însă au trecut mulţi ani şi cei care eram tineri şi optimişti, acum suntem mai puţin tineri şi mult mai sceptici. Români şi spanioli la fel, anii trec teribil de repede pentru toţi.

În ultimii douăzeci şi doi de ani am asistat cu speranţă câteodată, cu dezamăgire altădată, cu îndârjire de multe ori, la scăderea foarte rapidă a interesului spaniolilor pentru realitatea românească. După revoluţia din 1989 şi asasinarea mediatizată a dictatorului comunist, în cel mai amator stil de reality show precoce, s-a trecut la prezenţa aproape zilnică în mass media a ţiganilor cerşetori sau hoţilor de case, recomandaţi automat ca “români”. Câteodată originea nu era chiar clară, dar înfricoşaţii  ziarişti sau reporteri spanioli nu mai pierdeau vremea cu amănunte de genul limbii pe care o vorbeau dovediţii delincvenţi: toţi erau din Europa de Est prin definiţie şi probabil că românii erau cei al căror nume era mai uşor de pronunţat.

Imaginile de la televizor arătau ţigănci cu fuste lungi şi copii mici atârnaţi de poalele lor sau tineri cu geci din piele care opreau maşinile la semafoare cu o ofertă bizară: curăţatul geamurilor cu o sticluţă de sfert de litru în care în cel mai bun caz se vedea un deget de lichid dubios sau de multe ori numai cu o cârpă veche şi propia …. salivă. Ceauşescu şi comunismul  au fost uitaţi curând în faţa amintitelor imagini “tipice”. Ziarele erau pline de hoţi români care descoperiseră mijloace extraordinar de sofisticate de a fura banii de sub saltelele spaniolilor sau de ţigani zâmbitori care declarau în faţa tribunalului că preferă căldurica şi mâncărica din închisorile spaniole decât să se întoarcă în România să tragă la lopată.

Imigranţii români în Spania ajunseseră, în anul 2004, la aproape un milion (între “oficiali” şi descurcăreţi). Un oraş de 100.000 locuitori, Castellón de la Plana, era compus aproape în întregime din români. Majoritatea lucrători în fabrici de mobile din lemn. Nimeni nu auzise de aceştia. Nimeni nu-i cunoştea ca “ţigani din România”. Erau numiţi “spanioli de alte origini”. Nici o veste despre ei. Tăceau şi munceau. Produsul naţional brut al Spaniei creştea.

În 2005 se inaugurează primul curs universitar de limba şi literatura română în afara Universităţii Complutense din Madrid, la Girona, capitală de provincie catalană. Acesta este însoţit de o serie de conferinţe, seri de film, prezentări de cărţi, expoziţii de pictură sau sculptură, alte cursuri de limbă română, schimburi culturale, în fine, o mişcare de receptare a culturii româneşti pe care am putea-o defini drept efervescentă şi promiţătoare.

Ştirile despre ţigani şi hoţi încep să devină din ce în ce mai rare, cu excepţia câtorva mafii organizate care se dau în spectacol cu afaceri amestecate cu chefuri de pomina lumii. Prostituţie, corupţie, droguri, ingrediente obişnuite în Occident şi probabil, în toate punctele cardinale. Se pare că românii încep să  fie acceptaţi printre europeni, nu mai sunt diferiţi. Se integrează din toate punctele de vedere.

În anul 2008, istoria se loveşte însă de alt cataclism social: criza economică mondială ajunge în Spania. Primii afectaţi sunt cei din sectorul construcţiilor şi ultimii angajaţi, adică imigranţii şi tinerii. Tinerii spanioli încă se vor mai bucura câţiva ani de un sistem de prestaţii sociale foarte generos. Imigranţii însă sunt în prima linie de front. Românii încep să se mişte iar, căutând alte locuri de pribegie. Fondurile pentru cultură şi educaţie se termină. Profesorii de limba română se întorc în România şi sunt însoţiţi chiar de profesori spanioli care caută de muncă într-o ţară unde criza se pare că ajunge mai târziu sau mai lent. Cinematografele şi sălile de expoziţii se închid sau nu mai fac nici un fel de experimente exotice. Cultura abia mai respiră. Învăţământul se metamorfozează într-un specimen hibrid şi inutil. România este uitată.

Şi iată că de câteva săptămâni suntem iar printre ştirile mass mediei spaniole (poate ar fi mai corect spus, printre ştirile publicate în noul mediu de comunicaţie, mult mai puternic deja decât telejurnalele sau ziarele convenţionale, presa virtuală). Motivul sunt alegerile prezidenţiale. Unii intelectuali spanioli urmăresc pe Facebook evoluţia şi deznodământul acestora. Reacţiile sunt diverse, dar coincid într-un punct: circul din România nu s-a terminat. Dimpotrivă, abia începe. Şi, ca români, ne simţim cu musca pe căciulă şi tăcem chitic, nu cumva să fim traşi la răspundere pentru neseriozitatea alegătorilor sau a ne-alegătorilor. Spectacolul a fost lamentabil şi în Occident se aud tot mai des voci (estice sau vestice) care regretă sau compară prezentul cu cei patruzeci şi cinci de ani de dictatură comunistă. Cei care am trăit în dictatură ne indignăm de neştiinţa celor tineri. Cum puteţi compara cozile de acum cu raţiile din anii ‘80? Cum puteţi compara economia de acum cu farsa pe care partidul o promova în Scânteia şi în telejurnalele de la şapte seara? Dar tot noi ne luăm seama şi batem în retragere ruşinată: ce era mai hidos, farsa de atunci sau farsa de acum?

Sunt deja câteva blog-uri ale spaniolilor care au găsit de lucru în România şi acum ne trimit prin spaţiul tuturor posibilităţilor (net-ul) punctul lor de vedere. Acesta este de multe ori bine documentat, dar în acelaşi timp bidimensional şi palid. Spaniolii, românizaţi prin forţa economiei, se entuziasmează de clădirile în peticit stil brâncovenesc ce au supravieţuit comuniştilor şi capitaliştilor, de cafenelele cu nume italiene şi fotolii turceşti, de jovialitatea românilor care a supravieţuit (încă) tuturor regimurilor politice. Se indignează de machiajul exagerat al politicienilor sau al prezentatoarelor de televiziune, de sărăcia extremă vizibilă pe străzi (încă), de participarea scăzută la alegerile naţionale comparată cu participarea masivă la campania comercială dinainte de sărbători (comparând programul magazinelor din România cu cel din Spania, unde duminica este totul închis, iar magazinele obişnuiesc să  deschidă în timpul săptămânii între orele 10-13 şi 17-20). Spaniolii sunt un popor de indignaţi. Nu trebuie să ne lăsăm afectaţi. Acum, în aşteptarea miresmelor de sarmale şi cozonaci care ne vor bloca timp de o săptămână orice capacitate de reacţie intelectuală, nu are nici un sens să ne mai obosim analizând alegerile trecute. În spaniolă se obisnuieşte să se spună despre cei care gândesc prea mult: “por análisis, a parálisis”. Şi aici vedem clar diferenţa între cultura europeană estică şi cea vestică: timpul balcanic nu face pauze pentru analiză. Mai ales când problema analizată nu se va repeta până peste 4 ani. Cel puţin nu înainte de masă.

Iar la întrebările spaniolilor despre aleşii şi alesele din România, singura soluţie este să ridicăm din umeri, la fel de nedumeriţi ca şi ei, dar mai ales fără a lăsa ca nimeni să  bănuiasca asta, în timp ce ne îndesăm pe frunte pălăria lui conu’ Leonida faţă-n faţă cu Politica şi ne grăbim spre aerul călduţ ce se strecoară pe uşa cafenelei din colţ.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey