Că România este o ţară europeană, nu mai are nimeni nicio îndoială, nici măcar europenii înşişi, care s-au convins că Dracula e un mit, iar ţinuturile unde locuiesc românii închid în orizontul lor o stranie melancolie orientală şi o ţipătoare fugă după modernitatea cea mai crudă. Englezii prinţului Charles descoperă cruciţi frumuseţea verde a plaiurilor mioritice, dar, bieţii de ei, sunt văduviţi tocmai de priveliştea autentică a mioarelor, care se pregătesc acum să intre, evropeneşte, în ţarcuri bine controlate din punct de vedere veterinar, în ferme moderne, care se arată din loc în loc, în zona fostelor C.A.P.-uri comuniste. Din modernitatea comunistă s-au salvat puţine până la noi: blocurile cenuşii ale oraşelor, fostele fabrici delabrate, din ce în ce mai topite în pământ, coşurile centralelor care încălzesc oraşele şi complexele zootehnice picate într-o rână, tăvălite în colbul prafului şi năruite de ploile vremurilor noi. Ce se va alege din modernitatea europeană? Din buildingurile de sticlă, din mall-urile de tablă, din autostrăzile din ce în ce mai neîncăpătoare, din sutele de mii de vile imense construite în poala oraşelor cu bani aduşi cu greu din Spania sau trimişi direct prin Western Union la cei de-acasă, să cumpere ciment de la Lafarge (de Câmpulung!). Ce se va alege din această viermuială de maşini de lux conduse de români care circulă acum prin toată Europa, adică din Turcia turistică până în Spania agricolă şi căpşunieră (o variantă mai soft a modului bananier…)? Aceste lucruri fac din România o ţară eminamente europeană: o ţară de contraste, aşa cum a fost de multă vreme, de când, în urma descoperirii grînelor noastre, englezii ne-au ajutat să „accesăm” piaţa liberă europeană. După 1829 România a cunoscut mirajul Occidentului, în vreme ce sute de ani intuise patosul abscons al Orientului. Iar astăzi, între ostila Rusie a lui Putin cel mic şi răutăcios şi crispata Germanie a d-nei Merkel, România navighează pe aceleaşi aliniamente: estică în fond, vestică în formă, ea trăieşte din amintiri şi din speranţe, căci prezentul e mai tulbure ca cerul furtunii de vară.
De ce Estica? Pentru că fondul primează întotdeauna, oricât ar fi de puternică şi de bună forma. Pentru că oricât am încerca să ne dezlipim de pământul nostru pentru a ne metamorfoza în agenţi smart ai capitalismului global, noi, românii, suntem un popor aşezat, adică estic. Un popor care nu pleacă şi nu fuge (nici nu aleargă). Un popor care nu refuză Vestul, pe care îl înţelege şi nu-l dispreţuieşte, dar simte că acesta este Altceva. Iar Estul este partea mai mare care ne înglobează. Estul rămâne punctul cardinal spre care tindem fără să vrem. Cu cât vrem să fim mai mult spre Vest, cu atât suntem mai mult estici; cu cât forma e mai aproape de Vest, cu atât fondul se arată mai acătării a fi din stofa Estului.
