Cât de reprezentativă mai este democrația reprezentativă?

Paul Ghiţiu 14 noiembrie 2012 1 comentariu

       În curând vom avea din nou alegeri în faţa cărora vom fi şi mai mulţi cetăţeni turmentaţi: Anul ăsta cu cine votăm? Sau: Mai votăm? Dacă nu avem cu cine, mai pierdem timpul, mai investim ceva speranţe? Există vreo şansă ca ceva să se schimbe în bine? O fi mai bun sistemul de democraţie parlamentară? Sau cel de democraţie prezidenţială? Sau: Nu ar trebui să găsim altceva?

       Actuala criză a adăugat, şi aici dar şi în restul lumii,  noi certitudini în legătură cu proasta funcţionare a selecţiei în politică prin evidenţierea incompetenţei, dezinteresului sau complicităţilor în  gestionarea ineficientă a economiei şi în special a sectorului financiar-bancar, dar şi prin corupţia, minciuna, populismul deşănţat al cărui unic scop este câştigarea alegerilor.

       Discuţia despre alegerea Puterii este grea şi veche. E o discuţie care, prin reducerea constantă a participării la vot, dar mai ales prin rezultatele acestuia, duce la chiar punerea sub semnul întrebării a întregului sistem politic actual, cel al aşa numitei democraţii reprezentative. E o discuţie pe care v-o propunem, cu referire la România, dar şi la restul lumii democratice, în cadrul acestei secţiuni a platformei Estica şi la care vă invităm să luaţi parte alături de analiştii platformei. Voi încerca în continuare să fac referire la câţiva dintre pilonii democraţiei în care trăim: partide, instituţii ale statului, tipul de vot, elitele.

       Partidele se construiesc tot mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

       Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl conduc  pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect al statutului lor real.

       În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului  (de ex. parlamentele) deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie la putere, fie în opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), şi prin lozinci, intens mediatizate, şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului, societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

       Parlamentele nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare an de parlamentarism.

       Puterea reală o deţine aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, industrială, politică, mass-media, culturală, sindicală. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor. Chiar şi în plan vizibil are loc o regrupare a deciziei şi decidenţilor dinspre structurile politice spre centrele de putere financiar-economică.

      Votul universal îşi pierde valoare, se degradează şi se pierde odată cu fenomenele de mai sus şi cu universalizarea omului masă lipsit de trecut, cultură, responsabilităţi. Omul masă consideră că ceea ce îl înconjoară, rezultatele civilizaţiei umane sunt un ceva natural pe care l-a moştenit şi care va exista şi va funcţiona fără ca el să facă vreun efort, drept pentru care este interesat doar de propria persoană. Este o altă cauză care a dus la o degradare evidentă a calităţii oamenilor politici, tot mai lipsiţi de substanţă, tot mai mult nişte creaţii în două dimensiuni „înfrumuseţate” cu ajutorul photo-shop-ului specialiştilor în imagine. Reapare ideea votului cenzitar, care ar implica persoanele conectate în direct la viaţa societăţii şi care ar fi, astfel, interesate de eficienţă. Dar şi acestea sunt astăzi diferite de cele care aveau acest drept în urmă cu o sută de ani,  sunt, în cea mai mare parte, reprezentanţi ai aceluiaşi om masă. 

      Elitele din care oamenii politici ar trebui să provină sau care ar trebui să fie think-tank-urile de unde să vină expertiza sunt şi ele în mijlocul unui proces complex de scădere calitativă, de ignorare de către decidenţii politici sau de înregimentare în slujba celui care plăteşte şi care nu este neapărat eroul pozitiv al filmului.

      Iată câteva consideraţii generale care ne duc şi către câteva întrebări în legătură cu fundamentul actual al democraţiei reprezentative şi cu perspectivele ei,  cu tipul de vot, cu situaţia elitelor, întrebări la fel de generale ce vor putea fi descompuse la rândul lor şi cărora vom încerca să le răspundem în cadrul acestei dezbateri.