Toma d'Aquino spunea că regimul politic ideal nu poate exista decât într-o societate de sfinți. Acolo nu ar fi nevoie de guvernământ așa cum îl cunoaștem și noi, cei cărora ne place să ne considerăm moderni, pentru că, în măsura în care oamenii ar fi sfinți, ar respecta cu toții legile divine/universale și ar funcționa în armonie conform acestora și grație lor. Așadar, democrația este pentru sfinți, ar spune unii… Ne putem pune însă întrebarea dacă sfinții ar avea nevoie de democrație… Tot Sfântul Toma spunea că guvernământul este necesar într-o societate tot așa cum omul are nevoie de doctori și de medicamente. Guvernământul s-ar asemui medicamentelor amare, dar prescrise necesarmente de doctor pentru însănătoșirea pacientului...
Ceva mai aproape de vremurile noastre, Alexis de Tocqueville deplângea o tendință pe care o observase în societatea americană: era vorba de pericolul pe care egalitarismul și domnia majorității îl puneau dezvoltării ideilor și opțiunilor societale minoritare. De Tocqueville demonstrează că aceste tendințe pot duce la ostracizarea în interiorul societății, iar nu în afara ei, a celor care nu împărtășesc voința despotică a majorității, care sugrumă libertatea. Așadar, pe cine reprezintă, de fapt, democrația? Puterea poporului? (Definită prin) voința celui mai mare număr? Și ce este în spatele numărului? Ce sens are să punem aceste întrebări? Ceva ce sociologii numesc funcția auto-reflexivă: o societate care nu este capabilă să formuleze întrebări fundamentale, existențiale, precum omul incapabil să se cunoască pe sine însuși și să evolueze, este sortită pierii, mai devreme sau mai tîrziu, prin incapacitatea de a se reforma și de a se adapta. În primul an de președinție a lui Nicolas Sarkozy, prin diverse cercuri din Franța circula ideea că democrația reprezentativă devine ceva vetust, și că se impune evoluția către altceva, iar acest altceva era deplâns de unii, conform teoriei clasice a regimurilor politice, ca fiind tocmai o trecere către un regim de tip demagogic, iar apoi de cădere într-o tiranie de tip modern.
Cineva îmi spunea recent că s-a săturat atât de comunism cât și de capitalism. Capitalismul și democrația nu sunt termeni similari, deși în lumea occidentală tind să se confunde prin suprapunere. Va supraviețui democrația crizei economice, ne vom îndrepta către un regim mai bun, pe care rămîne să îl descoperim, sau către un totalitarism de tip 1984, Fahrenheit 451, etc.? Iată de ce o reflecție asupra reprezentativității democrației reprezentative se dovedește utilă, chiar dacă, deocamdată, nu putem decât să ridicăm întrebări care probabil că nu pot primi imediat un răspuns. Vom reveni la Alexis de Tocqueville pentru ca mai apoi să evaluăm în câteva rânduri experienţa societăţilor europene în materie de democraţie.
De ce era de Tocqueville atât de preocupat de democraţia americană? Discutând despre influenţa democraţiei asupra mişcării intelectuale, reiese că Statele Unite sunt naţiunea cea mai democratică, luminată şi liberă, adică exemplul şi experimentul care urma să fie urmat de restul naţiunilor prin voia evoluţiei societale. În societăţile aristocratice, spune de Tocqueville, clasa care dirijează opinia publică şi care conduce, fiind plasată deasupra mulţimii în mod ereditar şi permanent, imaginează pentru ea în particular şi pentru fiinţa umană în general plăceri rafinate glorioase şi fixează scopuri magnifice pentru dorinţele umane, şi aceasta indiferent de acţiunile de multe ori considerate tiranice şi/sau inumane. Gândurile nu coboară în mocirlă… Or, în societăţile democratice, dimpotrivă, dispare dispreţul aristocratic pentru plăcerile pur materiale, precum şi cultivarea spiritului… Democratul caută plăceri materiale şi imediate, este întotdeauna nemulţumit de poziţia pe care o ocupă în societate, se gândeşte permanent la cum să facă avere şi mai apoi la cum să o mărească. Se vor căuta deci metode care să scurteze cât mai mult drumul către bogăţie, maşini care să ușureze munca, instrumente care să micşoreze costurile de producţie, orice descoperire care să faciliteze plăcerea şi care să o mărească. François-René de Chateaubriand spunea că adevărata fericire nu costă mult; dacă este scumpă, înseamnă că e o falsă fericire. Dacă vremurile aristocratice vor căuta aşadar plăcerile spiritului şi îi vor facilita elanul către regiunile cele mai înalte ale gândirii, dintr-o dispoziţie naturală de a concepe iubirea sublimă şi aproape divină a adevărului, vremurile democratice vor căuta, dimpotrivă, plăcerile corpului. Tot în cuvintele lui de Chateaubriand, dacă simţul moral s-ar dezvolta în acelaşi timp cu dezvoltarea inteligenţei, umanitatea ar evolua; dar din păcate „percepţia binelui şi a răului se înceţoşează pe măsură ce se luminează inteligenţa, iar conştiinţa se restrânge pe măsură ce ideile se extind”. Suntem aşadar foarte departe de definiţia sensului guvernământului la Sfântul Toma. De altfel, tocmai pentru a-şi prezerva căutarea imediatului împotriva celei a universalului, democraţiile moderne au exacerbat şi separaţia laică între Biserică şi stat. Religia a devenit ceva ce nu are ce căuta decât în sfera privată. Atâta doar că adagiul « dă Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu » nu înseamnă o laicitate de tip francez, în care i se interzice copilului, prin regulament şcolar, să poarte o cruciuliţă la gât în timpul orelor. Ba dimpotrivă, înseamnă să respecţi legile universale lăsate de Creator şi să-ţi mărturiseşti credinţa atunci când este necesar. Modernitatea refuză modelul constantinopolitan al separaţiei dintre Biserică şi stat, în care împăratul se supune patriarhului în calitate de creştin, iar patriarhul împăratului, în calitate de cetăţean al imperiului. Se vor găsi, desigur, exemple care vor contrazice aplicarea principiului chiar la Bizanţ.
Democraţia suferă deci în mod principial de diverse tendinţe care nu o recomandă drept regim politic ideal. Winston Churchill spunea că democraţia nu este regimul ideal, ci doar cel mai puţin rău dintre toate. Dar răul cât de mic tot rău rămâne, şi nu i se pot găsi virtuţi. Pe de altă parte, mai binele este duşmanul binelui, spun francezii. Şi mai grav, în cuvintele lui Gaston de Lévis, omul se plictiseşte când îi merge bine, caută mai binele, găseşte răul şi i se supune de spaima unui rău încă şi mai mare. Cei ce caută paradisul ar trebui să fie avertizaţi, nu îl vor găsi pe pământ. Ar trebui însă să se abţină să aducă iadul pe pământ, pentru că asta este, din păcate, posibil. Excesele libertăţii duc la despotism, spunea tot de Chateaubriand, pe când excesul tiraniei nu duce decât la tiranie. Democraţia poate duce aşadar pe de o parte la despotism social sau politic, prin impunerea asupra minorităţii sau individului a unei voinţe majoritare perverse, iar pe de altă parte reprezintă însăşi expresia unei epoci care trăieşte pentru imediat şi material.
Pentru remedierea primei probleme, răspunsul vine din afara democraţiei ca atare, anume de la liberalismul politic (prin constituţionalismul bine înţeles şi Domnia Legii). De aici şi denumirea de democraţie liberală, sau democraţie de tip occidental. Este democraţia în care se încearcă ca puterea numărului, sau a cantităţii, să fie temperată de valori precum libertatea. Prin diversele mecanisme ale statului de drept, fie la nivel de sistem electoral (vezi cazul sistemului de vot al reprezentării proporţionale, care se doreşte o fotografie a opiniei publice la momentul alegerilor) fie la nivelul culturii politice (cazul democraţiei britanice) se presupune că se păstrează libertăţile cetăţeneşti şi nu numai. Credinţa în mecanisme de acest tip a fost însă denunţată ca fiind o himeră a gândirii politice liberale de către reprezentanţii conservatorismului. După conservatori, mecanismele nu vor ajuta cu nimic împotriva despotismului, pentru că instituţiile în particular şi normele la modul general nu au existenţă autonomă, ci depind de oamenii care le aplică sau le încarnează la un anumit moment dat. Totul se reduce la oameni ca agenţi ai schimbării sociale, cum spune Rudolf Rezsoházy, căci ei sunt cei care decid între mai multe variante în anumite momente cheie, aşa-numitele puncte nodale ale deciziei. Omul este cel care decide, iar decizia are loc pe baza unei reflecții personale și morale.
Din punct de vedere mecanic (e vorba de mecanisme), democrația se dorește a fi reprezentativă, anume, a reprezenta poporul, a încarna voința lui. Ori, poporul nu se poate exprima direct decât în comunități mici. Acolo fiecare își poate exprima punctul de vedere, chiar dacă nu va avea câștig de cauză întotdeauna (cazul democrației ateniene, al comunităților elvețiene, sau al unui grup de lucru sau grup parlamentar PPE, spre exemplu). În situația însă în care comunitatea este mai mare, și anume în cazul în care se depășește un prag critic al numărului, este necesară introducerea democrației „reprezentative”, adică democrația în care poporul nu își exercită voința în mod direct, ci prin reprezentanți mandatați. Și aici sunt două teorii, prima a mandatului imperativ (prin care reprezentații își pot revoca reprezentantul dacă deviază de la termenii mandatului), a doua a suveranității naționale, care interzice mandatul imperativ, și conform căreia reprezentanții, o dată aleși, alcătuiesc un corp legislativ care încarnează o voință națională abstractă.
Democrația reprezentativă bazată pe suvernitatea națională are tocmai problema de a fi uneori prea puțin reprezentativă. Spre exemplu, s-a deplâns și se deplânge așa-numitul deficit democratic al Comunităților europene și al Uniunii europene. În acest caz, poate fi acuzată lipsa anumitor mecanisme de tip parlamentar (sau prezidențial -pentru cunoscători), care nu există în tipul de societate constituit pe baza tratatelor fondatoare, deși mecanisme de reprezentare, chiar foarte democratice unele, există și sunt perfect funcționale, atâta doar că reprezentarea este destul de indirectă și nu tocmai foarte directă. Or în democrație, trebuie să fii direct responsabil în fața alegătorilor, cel puțin din punct de vedere formal. Deficitul democratic perceput al Uniunii provine de fapt din inexistența unor partide la nivel european cu bază electorală directă. Dar nici la nivel de stat-națiune lucrurile nu stau foarte bine din punct de vedere al reprezentativității democrației. Problema este peste tot distanța tot mai mare între retorica reprezentaților partidelor, pe de o parte, și realitatea și problemele simplilor muritori, unii ar spune cetățeni, pe de altă parte. Pe cine reprezintă de fapt partidele? În cuvintele lui Nicolae Iorga, acolo unde dispare percepția asupra unui bine comun, statul nu este altceva decât o adunătură de bande care se luptă pentru resurse. Acum câțiva ani, asistenta unui europarlamentar britanic destul de important și respectat îmi declara candid că pe deputatul ei nu îl interesează reuniunile comune ale grupului parlamentar sau discuțiile din partid despre evoluția societății europene, ci doar problemele punctuale care privesc un lobby industrial important din Regatul Unit, pentru că „ei sunt cei care l-au ales deputat”! Nu cetățenii care l-au votat… Este, desigur, un caz oarecum extrem, dar din păcate nu tocmai singular. Un deputat „corect” se va ocupa în special de problemele legate de circumscripția sa, și, pe măsură ce își va consolida poziția, va câștiga și libertatea de a se consacra problemelor naționale, adică de interes general, fără însă să piardă contactul cu realitățile locale. Așa răspundea un deputat din Terra-Nova uneia din întrebările Comisiei regale pentru reforma constituțională, la începutul anilor 90. Un argument valabil în special în țările federale spune că apărarea intereselor regionale se face în special în privat, atât în cabinetele ministeriale cât și în grupurile parlementare, astfel încât populația nu poate percepe și conștientiza că guvernele își modifică uneori punctele de vedere în funcție de preocupările diferitelor colțuri ale țării. Această percepție distorsionată „accentuează sentimentul de excludere resimțit de diverse regiuni ale țării în diverse perioade”. Este concluzia aceleiași Comisii regale, care atrage atenția că partidele canadiene sunt divizate în interior pe linii regionale, și că prin urmare ajung intern la compromisuri între diversele interese ale regiunilor. S-ar putea trage de aici concluzia că, în mod paradoxal, cetățenii sunt mai bine reprezenți în democrațiile de tip federal, chiar dacă li se pare că regimul nu îi ia în calcul. De altfel, această practică federală este recunoscută și de teoria federalismului, din care un student atent va afla că scopul federalismului nu este, așa cum este incorect sugerat și perceput în Uniunea europeană, să unifice și să omogenizeze, ba dimpotrivă, să apere diferențele și particularitățile unităților teritoriale constitutive. Rezultă că totul depinde de elitele care stau în spatele proiectelor politice. Cum spunea de Chateaubriand în Mémoires d'outre-tombe, „societățile secrete sunt singurele care au bătaie lungă, pentru că acționează prin revoluție, iar nu prin conspirație; ele urmăresc schimbarea doctrinelor, ideilor și moravurilor, ca pas ante-mergător schimbării oamenilor și lucrurilor”.
În cuvintele lui Louis de Saint-Juste, „poporul nu are decât un dușman periculos: anume, propria sa conducere”. Revenind în registrul gânditorilor conservatori, mecanismele instituționale și constituționale, inclusiv cele ale democrației liberale occidentale, pot acționa într-un sens sau în celălalt: virtutea depinde de alegerile actorilor care decid, iar nu de mecanismele impersonale. De aceea, înainte de a arunca la gunoi un regim politic pentru vicii fie ele și morale, trebuie să înțelegem că paradisul terestru nu există, iar căutarea virtuții și a binelui comunității în sensul creștin depinde de liberul arbitru al oamenilor. În metafora Sfântului Toma, problema nu este atât mecanismul în sine, ci acei „doctori” care administrează medicamentul. Problema este să nu otrăvească pacientul… Iar aceasta este o problemă de alegere între bine și rău a omului de stat, cu atât mai acută în regimurile democratice și moderne, care pretind că unele alegeri politice sunt a-morale, adică fără legătură cu problema binelui și răului. „Doctorul” trebuie să aibă o conștiință, într-un mod cât se poate de obiectiv, și să urmărească „Providența”, cum spunea cancelarul von Bismarck. Problema reprezentativității democrației în vremurile noastre pare a fi, așadar, o falsă problemă, utilă celor care nu au nici un interes în luminarea cetățenilor. De la democrația reprezentativă la tirania totalitară nu este decât un pas, demagogia politică a falșilor profeți.
