Suntem deja „integrați” de cinci ani în Uniunea Europeană, o structură cvasistatală care încearcă în continuare ca, în completarea domeniului său predilect – economia – să se edifice şi ca sistem legislativ, social, administrativ, chiar cultural. Am sperat că alăturarea de Europa, adică, mai exact, conectarea noastră la uriaşul şi eficientul sistem financiar, comercial, administrativ al UE, se va desfăşura liniar, previzibil, asemenea procesului de montare a unei piese (a unei roţi? rotiţe?) într-un angrenaj superior. Poate că nu credeam că mecanismul, ca întreg, va merge neapărat mai bine prin antrenarea noastră în cadenţa europeană, dar, pentru noi, “învârteala” ar fi fost un avantaj cert. O picătură din uleiurile care ung atât de bine marile state occidentale ar trebui să ne propulseze şi pe noi într-o mişcare de pe urma căreia nivelul de trai să crească, corupţia să scadă şi românii să-şi dorească să rămână în ţara în care s-au născut.
Înainte de orice integrare, însă, părţilor li se recomandă anumite condiţii de compatibilitate. Un sistem, un întreg nu poate funcţiona decât dacă organele sale sunt compatibile între ele şi se supun aceloraşi legi. Nu ne interesează aici condiţiile legislative, economice sau administrative pe care România ar trebui să le respecte pentru a deveni parte a Uniunii Europene, deși o cercetare a compatibilităților de aici ar trebui să plece. Ne referim la un aspect ceva mai teoretic, ceva mai vag, dar cât se poate de real: condiţiile care s-au impus şi se impun în continuare societăţii româneşti pentru a deveni societate europeană.
Paradoxurile unei libertăţi neasumate
Acum mai bine de un secol, un sociolog german (Ferdinand Tönnies) vorbea despre paradoxul societăţilor moderne, care se afirmă, ca organisme sociale, numai în măsura în care membrii lor se separă, se diferenţiază unii de alţii. Cu alte cuvinte, suntem împreună în cadrul noii societăţi a schimbului generalizat, în cadrul societăţii raţionale, numai dacă suntem independenţi şi diferiţi, adică indiferenţi unii faţă de ceilalţi. Deosebirea faţă de formele tradiţionale de existență comunitară românească este maximă: într-un mediu comunitar, de factură rurală, de pildă, aşa cum a fost şi mai este încă preponderent România, indivizii se definesc prin întregul din care fac parte. Depinzi de ceilalţi, de “lume”, în toate ipostazele de manifestare; ai o anumită calitate, deci anumite drepturi şi libertăţi, numai dacă acea calitate îţi este recunoscută public, îţi este asociată de grupul din care faci parte. A te detașa, ca parte, este aproape totuna cu a te dezintegra. De aceea, în cadrul liberei circulaţii în spaţiul unional european, românii de deplasează în grup (cel puţin) familial. Experienţele fericite ale unora ca muncitori în Spania sau Italia nu au determinat intrarea într-o productivă competiţie în ceea ce priveşte reuşita personală cu cei din ţară sau cu emigranţii din Germania, de pildă, ci atragerea, în acelaşi spaţiu, pentru o reuşită pe baza „aceleiaşi reţete”, pe apropiaţii din România. Sigur că, în cadrul comunităţilor de imigranţi, ca şi în rândul vecinătăţilor din România, se afirmă un individualism al promovării propriului interes; premisa şi condiţia acestui tip românesc de individualism este tocmai gregarismul fundamental nediferenţiat. Căci interpretarea, invidioasă sau superioară, a reuşitelor celorlalţi porneşte tocmai de la siguranţa că suntem la fel: numai norocul „chior” (în cazul invidioşilor care nu îşi explică succesul celorlalţi decât printr-o deviere a providenţei) sau meritele neobişnuite în exploatarea unei conjuncturi foarte favorabile (în cazul făloşilor, condescendenţi cu cei mai puţin avantajaţi în cadrul comparaţiei) ne pot diferenţia. Mai există un aspect: nu ştim cât timp va fi valabilă această diferenţiere, aşa că este bine să profităm maximal de ea, atunci când este în favoarea noastră, sau să ne bucurăm anticipând căderea celor aflaţi acum în poziţii superioare nouă, atunci când diferenţa ne este nefavorabilă.
Pe de altă parte, ostentaţia cu care emigranţii ţin să-şi “afişeze” acasă, în România, anumite achiziţii costisitoare, cu o mândrie ce nu are nimic în comun cu normele discreţiei urbane, vine tocmai din acest reflex al unei lumi comunitare, în care statusul nu era o chestiune de portofoliu individual, atestat, eventual, de strategiile de confidenţialitate ale managementului “resurselor umane”, ci de recunoaştere publică. La noi, curiozitatea este una totală: calităţile sau năravurile cuiva se cer cercetate şi cunoscute nu numai ca atare, ci şi prin cauzalitatea lor, fie că este una ereditară, fie că sunt dobândite în traiectoria experienţelor personale (care nu se poate desfăşura în afara privirii “ochiului” public şi a judecăţii “gurii” lumii). Aşa încât eşecurile unei persoane privesc întregul grup, fiind o dovadă a neputinţei lui de a-şi feri membrii de influenţele nefaste (nu reuşim în străinătate pentru că suntem români, deci suntem rău percepuţi, în afara meritelor noastre personale incontestabile), la fel cum reuşitele trebuie aprobate, asumate şi împărtăşite de “toată lumea”, adică de mica societate de acasă, acolo unde orice succes capătă sens.
Trecerea la formula paradoxală a societăţii moderne este greu de suportat, tocmai din pricina acestor reflexe ce împiedică afirmarea suverană a individualismului. Libera iniţiativă, a cărei condiţie sine qua non este tocmai separarea intereselor, se impune greu conştiinţei “retardate” a românilor încă nedezbăraţi de năravurile lumii lor ţărăneşti. Urbanizarea este un proces de convertire a mentalităţilor ce va dura încă multe generaţii, dacă mai credem încă, iluminist, în proiectele de iluminare a popoarelor. Până atunci, însă, este evident că libertatea şi individualismul, măsurate acolo unde este mai probabil să le întâlnim, adică la cei care intră în concurenţă cu Occidentul la el acasă, sunt fundamental atenuate de integrarea lor organică în comunitatea de baştină. Atât succesul, care trebuie confirmat acasă, pentru a ne consolida în mod fundamental statutul, cât şi eşecul, transferat tot comunităţii de apartenenţă, ai cărei agenţi fără responsabilitate finală suntem, sunt forme de deturnare paradoxală a unei libertăţi practicate, dar neasumate.
Un paradox şi mai mare
Avem să ne gândim însă şi mai departe: o societate cu un grad superior de raţionalitate, cum este conceput modelul Uniunii Europene, ne va pretinde un grad superior de individualizare, conform teoriei sociologice amintite. Reuşita noastră în jungla liberalistă a noii Europe depinde de cât de repede şi de bine vom reuşi să interiorizăm paradigma raţional-individualistă. Atomizarea societăţii româneşti va trebui să atingă pragurile cunoscute de ţările vest-europene, unde astăzi se încearcă cu disperare impunerea unei societăţi civile care să astupe vidul lăsat de risipirea conştiinţei comune, a voinţei comune, singurele în stare de a supune interesele individuale. Desigur că în nici un cod legislativ european nu apare condiţia explicită a acestei dizolvări a coeziunii sociale; ea este însă prezentă, în subtext, în toate recomandările care impun României dobândirea statutului, indispensabil pentru un membru UE, de economie de piaţă funcţională. În Europa nu vom intra, aşadar, împreună, ca şi comunitate lingvistică, de istorie sau de cultură, aşa cum ne place să ne amăgim, ci separaţi, ca indivizi conştienţi de drepturile şi libertăţile lor fundamentale, dornici să se impună în marea competiţie mondială, nerăbdători să-şi deseneze noua identitate transnaţională. Integrarea înseamnă separare. Iar separarea înseamnă, bineînţeles, o formă de reducţionism identitar şi chiar uman. Cum altfel putem interpreta ideea propagată în spoturi publicitare precum cel care ne spune că, dacă suntem suficient de demni pentru a ne afirma ca cetăţeni europeni, câştigăm dreptul de a ne petrece concediul în adierea unui aparat de aer condiţionat?
Societatea românească este somată să se transforme dintr-un mediu conservator, stabil (unii ar prefera „rigid”), în care ordinea socială se bazează încă pe ierarhia prestigiului personal şi pe criteriile unei normalităţi consacrate prin tradiţie, într-un mediu dinamic, propice afacerilor, în care cei care conduc nu sunt decât funcţionarii unui sistem, ghidaţi de parametri şi standarde universale. Cu scuza unei „bune integrări”, conducătorii noştri s-au dovedit mai degrabă neguţători grăbiţi să tocmească preţurile unor mărfuri ce nu sunt de vânzare. Aşa cum, odată cu aderarea la NATO, ne-am redefinit duşmanii şi prietenii după criterii ce au prea puţină legătură cu verificarea istorică a prieteniilor şi rivalităţilor, odată “integraţi” în Uniunea Europeană încercăm redesenarea profilului de popor european în nuanţe noi. Odată cu aceasta, asumăm şi riscul apariţiei în galeria de portrete ale popoarelor europeane a unei caricaturi, încercând să integreze toate paradoxurile (ne)înţelegerii româneşti asupra statutului european care ne revine. Despre aceste paradoxuri rămâne aici loc deschis discuţiei.
