Reforjându-şi intrarea în atenţia mass-mediei româneşti, prin deconspirarea analizei interne a FMI (2012)– cu tot dramatismul retrospectivei reacţiilor massei la măsurile de austeritate – nu putem să nu reactivăm (aproape în cheie freud-iană) imaginea găurită a celui pe care – în 2011 – deputatul Aura Vasile (cu instrumentele exorcizării la vedere) îl numea "diavolul cu pantofi găuriţi", "trimis al lui Scaraoschi", comandant al "plutonului de execuţie al României"- Jeffrey Franks.
Agenţia americană de presă – Associated Press – nu se ferea a semnala că, în contextul eclipsăriicomentariilor (recte indicaţiilor) lui Franks legate de cheltuielile publice, de inflaţie sau de măsuri economice, în România, toată lumea vorbeşte despre un pantof.
Dar nu orice pantof, ci al aceluia care hibridiza(n)t pare aliajul îngemănat (în toate coturile unse ale maşinăriei pe care o reprezintă) între∕dintre Cenuşăreasa (harnică şi generoasă, cea care sub presiunea negativului – criza economică! – împarte în jur doar „bine"!) şi Judy Garland, cea care interpretând-o, în anii 1939, pe Dorothy (Vrăjitorul din Oz), se întorcea acasă (în sânul marii familii europene !), ca-şi-cum-nimic-nu-s-ar-fi-întâmplat, cu doar trei pocnituri din călcâi. "Mi-am schimbat pantofii azi. Nu vreau să vorbesc despre lucruri personale, prefer să vorbesc despre România", se simţea dator Franks să mărturisească cu toată stinghereala Cenuşăresei deconspirate de spulberarea vrajei de la miezul nopţii.
Nu vă lăsaţi înşelaţi: în lumina "pantofului găurit", Jeffrey Franks nu este diavolul!
Din contră: potrivit romanului lui Lauren Weisberger (apărut şi la noi, la Editura Polirom, Iaşi, 2006) şi a ecranizării lui de către David Frankel, diavolul nu încalţă pantofi găuriţi, ci se îmbracă de la Prada, defilând în stilul anti-status sau reverse snobbery.
[Un posibil contraargument ar putea fi uşor lansat dinspre constatarea că profilul lui Jeffrey Franks este imposibil de suprapus mitului şefului exploatator şi elegant, că el este doar un mesager timid în înfăţişare, dar necontaminat – deşi predispus la a gusta tradiţiile populare româneşti – cu∕de „drăcovenia de treabă", spre exemplu, a cooperantului Chirică al lui Creangă].
O altă surpriză: nici Jeffrey Franks, nici pantoful său nu apare în organigrama jurnalului diavolului, pseudodiarium-ul lui M.J. Weeks (Jurnalul Diavolului, Bucureşti, Cartea de a doua zi, 2009), cel care adnota că piaţa lui Dumnezeu este în cădere liberă, strategii, consultanţii media, responsabilii cu managementul timpului, devenind poziţii- cheie în noua corporaţie post-religie – Satanocorp – de fapt, o strategie apocaliptică, ca alternativă soft a planului Marelui D. (Dumnezeu, s.n).
Aplaudând echipa lui Belzebut, M.J. Weeks flatează creştinismul pentru sporirea bazei de clienţi, pentru coruperea şi deturnarea sensului grijii faţă de săraci, pentru propovăduirea păcii, a iubirii sau a milei, pentru că Diavolul nu se sfieşte să declare că « orice s-ar întâmpla o să fiu cu ochii pe fondul de investiţii ».
De fapt, pantoful lui Jeffrey Franks oferă – la vedere – contrareplica găurită a lui Phillip Blond, cel care invita la remoralizarea pieţei, la relocalizarea economiei şi la recapitalizarea săracilor.
