Mesaje din Sirius (XIII) Capsomani, ciocănari, căpşunari şi ţigani

Venind la guvernare împreună cu legionarii, la 14 septembrie 1940, după aşa-zisa revoluţie din 4-6 septembrie şi alungarea lui Carol al II-lea din ţară, generalul Ion Antonescu îi atribuie grupării lui Horia Sima, succesorul lui Corneliu Zelea Codreanu în fruntea Legiunii Arhanghelului Mihail, ministere importante: externele, lucrările publice, munca, educaţia şi cultele. Însă în acest binom tensionat de putere (cu Antonescu şef al statului şi Sima vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri) generalul e mereu nemulţumit de ideologia legionară („am intrat în politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru şi mai mare”), dar şi de modul în care sunt conduse ministerele de oamenii lui Sima. Este nevoit să constate că statul stimulează, prin şcoli de specialitate, doar meseriile de învăţători şi pădurari, necesare dar cu totul insuficiente efortului de supravieţuire a unei ţări amputate şi debusolate. (Pentru el, învăţământul superior iese din discuţie, medicii, avocaţii şi profesorii neîncadrându-se în sfera practicului.) Fusese preocupat de formarea profesională când încă nu începuse războiul. Are deci posibilitatea să facă extrapolări statistice şi să constate că suntem, între europeni, naţiunea cu cea mai mare aplecare spre teorie şi speculaţiuni. Raportul dintre învăţământul teoretic şi cel practic ne situează, atrage el atenţia, în fruntea capsomanilor. (Întrebuinţează termenul cu abia perceptibilă nuanţă peiorativă). Dacă în Ungaria învăţământul teoretic e de 18 la sută, în Bulgaria cam tot atât, în Rusia de 27 la sută, în România cifra este fabuloasă: peste 75 la sută. „Învăţământul trebuie pus pe baze practice” – decide generalul: „Să ne întoarcem de la 75 la sută capsomani de conducători, la 75 la sută de ciocane, care să bată şi să lucreze”. Se înverşunează: „Nu pot să alunec, tras de ideologii şi de alte filosofii. Mie îmi trebuie lucrul practic”. Bunii români, adevăraţii patrioţi se vor selecţiona, cel puţin în această perioadă hotărâtoare pentru supravieţuirea neamului, dintre executanţi: „Este unul singur care să conducă şi un milion care execută. Aceşti un milion de executanţi trebuie să-i am în ţara românească. Genii a produs neamul nostru destule. Dar n-a produs executanţi. N-am executanţi”. (Arhivele Naţionale ale României: Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu; vol. I, septembrie-decembrie 1940.)

            N-are executanţi fără cârtire nici măcar în Consiliul de Cabinet (un guvern mai restrâns), unde ministrul învăţământului din partea legionarilor, profesorul de filosofie Traian Brăileanu, adus de la Universitatea din Cernăuţi, pare animat de o cu totul altă viziune. Cu alte cuvinte, capsomanii şi geniile nu-i împărtăşesc întru totul opiniile, considerându-l excesiv pragmatic, cu vederi înguste. Pentru aceştia, altele sunt priorităţile. I se sugerează, de pildă, să promulge o lege care să le interzică evreilor să scrie opere de cultură în limba română, idiş fiind idiomul lor de comunicare. Dar generalul amână sine die orice decizie. Desigur, Antonescu nu-i deloc filosemit, după rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, dar mai ales după recucerirea Basarabiei, dovedindu-se, într-adevăr, pragmatic. Ia nestingherit măsura mutării multor familii evreieşti în Transnistria, mai întâi din teritoriul basarabean eliberat, ca şi strămutarea ţiganilor munteni şi moldoveni tot peste Nistru. Atât generalul cât şi legionarii fuseseră de acord că nemunca şi hoţia trebuie combătute cu orice mijloace. Mai întâi, confiscă aurul ţiganilor, obţinut prin mijloace necinstite, după care încearcă în van integrarea lor. Dar asta nu intrase în vederile legionarilor ca strategie de supravieţuire. Ei năzuiseră să declanşeze o revoluţie spirituală totală. Nu vedeau salvarea neamului prin ciocane, ci prin dreapta credinţă în Dumnezeu.

            În condiţiile dezmembrării ţării, Generalul are însă obiective mult mai concrete: reîntregirea ţării, într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată, cultul muncii şi disciplină fără cârtire, aplicarea legii şi eliminarea abuzurilor, mai puţin a abuzului numit dictatură.

            Comuniştii par a-i împlini, în parte, desigur, visul mareşalului împuşcat, la ordinul ruşilor, pentru crime de război. În comunism, milioane de executanţi sunt chemate să se supună unui singur conducător care comandă, capsomanii, geniile fiind eliminate din viaţa publică, masate în puşcării. Exterminarea lor e sistematică, implacabilă. Învăţământul practic ia o mare dezvoltare dar, paradoxal, în şcolile profesionale şi de meserii, la mare cinste sunt tot principiile teoretice. Cei care conduc sunt noii capsomani nutriţi de suprema şi, pentru ei, necontestata ideologie marxistă. Industrializarea, scop în sine, devine un malaxor care absoarbe energii colosale, însă fără finalitate precisă.

            După revoluţia din decembrie, ciocănarii se definesc, mai degrabă, prin termenul generic de căpşunari, în aparenţă liberi ca păsările cerului, într-o ofensivă continuă spre demnitatea sistematic refuzată. Învăţământul românesc devine, tot mai pe faţă, o fabrică de diplome. În curând o să avem probabil mai mulţi jurişti decât infractori (la aceasta contribuind şi dezinvoltura schimbării robei cu zeghea), mai mulţi economişti decât poate cuprinde biata noastră economie şi, bineînţeles, tot mai puţini ciocănari. Societatea civilă se va substitui probabil guvernelor acuzate că sunt insuficient europenizate, iar ţara nu va mai exista decât în mitologii naţionale, în filosofii de tipul celei a spaţiului mioritic.

            Ţiganii par singurii care să-şi fi regăsit menirea. Şi-au recâştigat nesfârşitul spaţiu european, pe care-l cotropesc în lung şi-n lat, uimind Occidentul cu neobişnuita lor putere de adaptare şi de sfidare a oricăror norme de convieţuire civilizată.

            Între cer şi pământ se situează geniile, atrase şi respinse, în egală măsură, de o globalizare uniformizatoare, aplatizantă. Cât despre capsomanii postdecembrişti, aceştia par a găsi în politică tărâmul făgăduinţei…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey