Povestiri de la sfârşitul lumii (II) – PIELEA
Într-o zi, mi-am dat seama că m-am săturat de pielea mea. Nu ştiu precis de ce: era prea mică, prea meschină, ponosită, învechită. E şi o vorbă pentru asta cum că nu-ţi mai încăpi în piele! Sentimentul cam ăsta era, că nu mă mai încăpea, nu mă mai merita. Mă schimbasem, acum nu mai eram – sau nu mai voiam să fiu – oricine; adică un nimeni, nimic.







