În starea în care noutatea, în orice domeniu, este învestită cu valoare, a fi străin este aproape un privilegiu. Din partea străinului, solicitarea unei alte „case” decât cea care ţi-a fost atribuită prin simplul fapt al naşterii într-o anumită familie, etnie, cult nu mai este dovadă a eşecului integrării în aceste categorii, ci devine însemn al asumării propriului destin, măsură a curajului şi a capacităţii afirmării de sine. De partea cealaltă, a celor care percep străinul, acesta este purtător al noului, ineditului, poate pitorescului, în orice caz, motiv de ieşire curioasă din familiar şi măsură a alterităţii obligatoriu pozitive. În abordarea fenomenologică a „crizei străinului”, Ilie Bădescu identifica trei rezoluţii pe care o societate le poate adopta: alexandrinismul, sau generalizarea convingerii că cel mai bun model este unul plural, în care diferite tipare culturale pot convieţui într-un mod profitabil; euxinismul, sau suprimarea hotarelor în numele unei morale sau credinţe superioare; cezarismul, edificarea unui discurs unic, dominant, reprimator. După depăşirea istorică a primelor două soluţii, lumea contemporană civilizată a adoptat, aproape dogmatic, prima soluţie, în care generalizarea stării de străin – a stării în care fiecare rămâne sau chiar se străduieşte să pară străin celuilalt – devine normalitate şi substituie orice revendicare a originarităţii (nu a originalităţii!), a identităţii sau autohtonismului.
Sustrăgându-se – sau înstrăinându-se – de ideologiile dominante, Giovanni Sartori scrie despre starea de străin ca valoare totuşi negativă: este valoarea dată de dublarea eşecului integrării organice, în comunitatea de apartenenţă, prin eşecul integrării voluntare, asumate. În cercetarea pe care o face pluralismului, Sartori accentuează că acestuia (fals predecesor al alexandrinismului şi multiculturalismului contemporan) îi era proprie o valoare anume, nu o pluralitate de valori. Fiu al civilizaţiei şi democraţiei liberale din secolul al XVII-lea, pluralismul european (originar, englez) acceptă o diversitate existentă,, fiind „o teorie a societăţii grupurilor multiple, menită se nege primatul statului”. În Statele Unite (o societate plurală, înainte de a fi pluralistă, o naţiune de naţionalităţi, care a primit, numai în intervalul 1900-1913, zece milioane de imigranţi), el devine o teorie a grupurilor de interese şi îmbracă, astăzi, pelerina pestriţă a multiculturalismului.
Multiculturalismul nu este, însă, spune Giovanni Sartori, nici continuator, nici complement al pluralismului, de vreme ce, în multe situaţii, el contrazice pluralismul. Astfel, o societate omogenă din punct de vedere etnic, religios sau cultural, poate adopta o viziune pluralistă, nefiind, evident, multiculturalistă. Ideologizarea pluralismului sau neopluralismul este cel care creează (Sartori spune chiar inventează) identităţi de sex, etnie sau rasă, scoase din contextul – familial, etnic sau cultural – în care s-au precizat ca distincţii, pentru a le echivala şi a le plasa, cu perfidie, în locul identităţilor voluntare sau asociative despre care scria John Locke. Că pluralismul nu înseamnă abandon pasiv în faţa fragmentării sau a eterogenităţii este o concluzie pe care Sartori o împărtăşeşte cu alţi cercetători ai fenomenului; Antonio Zanfarino susţine că tocmai pluralismul presupune o „diversitate moderată”, adică asimilarea şi atenuarea diferenţelor, nu anularea lor, subliniază Sartori. Altminteri, se naşte pericolul unei „balcanizări” a Occidentului: „a face cetăţean din cineva care profită de bunuri-drepturi subiective, dar nu se simte obligat, în contrapartidă, să participe la producerea lor, înseamnă să dai naştere acelui cetăţean diferenţiat, care riscă să balcanizeze oraşul pluralist” (p. 93).
Cu aceasta ne apropiem din nou de tema străinului. Dacă statul-naţiune pierde, astăzi, din semnificaţii, aceasta nu însemnă că statul sau naţiunea sunt instituţii perimate. Din această judecată critică asupra statului-naţiune a reieşit necesitatea căutării unei alte comunităţi – abstracte, cum ar fi societatea civilă – şi, în mod simetric, a unei alterităţi. Europa de vest este, mai mult decât altădată, invadată şi gata să reacţioneze. Reacţiile în faţa asediului imigranţilor variază gradual, constată Sartori, de la apărarea locului de muncă şi a salariului, la apariţia xenofobiei (sentimente de nesiguranţă şi ameninţare) şi a reacţiilor xenofobe, care pot îmbrăca forme rasiste. Categoriile care declanşează mai rapid această escaladare sunt mai ales africanii şi islamicii; asiaticii şi indienii sunt mai bine toleraţi, ceea ce denotă o definiţie şi o reacţie cultural-religioasă la fenomenul străinismului. De altfel, „compatibilitatea” între o societate teocratică, cum este cea islamistă, şi una laică, aşa cum sunt majoritatea societăţilor-gazdă occidentale, este atât de mică, încât şansele ca imigranţii musulmani să se integreze altfel decât în enclave etichetate ca „fundamentaliste” sunt extrem de palide.
Integrarea, aşadar, este unul dintre cele mai problematice procese ale societăţilor vest-europene astăzi. Integrarea cui, cum şi de ce? Simplist, se crede în majoritatea cercurilor politice că cetăţenia este cheia integrării. Apărătorii multiculturalismului nu se opresc aici, ci apelează la căutarea cetăţeniei diferenţiate, care acuză un stat considerat nedrept, care ignoră şi, prin urmare, oprimă diferenţele etnico-culturale. Prin urmare, oamenii politici tind să fie tot mai mult în defensivă în faţa asaltului acuzator al ideologilor neopluralismului. Soluţiile sunt precare, luate fie sub imperiul sentimentelor caritabile, fie sub dictatul intereselor de grup politic. În pofida strădaniilor corecte din punct de vedere politic, însă nu şi raţional, nemulţumirile tind să se acumuleze în rândul străinilor. Asimilarea programatică, pozitivată pentru promovarea alterităţii, este distructivă pe termen lung. „Euforia noii vieţi într-o ţară nouă dispare rapid. Drept urmare, prin acest pas vom ajunge în oraşul în care nimeni nu poate trăi. Este într-adevăr nevoie să schimbăm pasul” (p. 145). Cum? Prin solicitarea unei plăţi, pe care străinul să o accepte, recunoscându-se îndatorat, spune Sartori. Adică prin reiterarea socială a statutului de străin, cu toate trăsăturile sale, deopotrivă interesante şi periculoase.
Fundamental, străinul este omul care nu îşi găseşte un „acasă”, deşi şi-l caută prin toată lumea. Este paradoxul care contrazice logica, căci, deşi parte a grupului nostru, după cum spunea Georg Simmel într-un excurs sociologic asupra străinului, rămâne un element a cărei articulare la noi implică totodată exterioritate şi relaţie faţă-în-faţă. „Într-o relaţie, distanţa înseamnă că aproapele este departe, în timp ce străinătatea înseamnă că îndepărtarea este aproape”, observa Simmel. În strânsă filiaţie de gândire cu sociologul german, Giovanni Sartori recontextualizează tema în actualitatea europeană.
Ce facem cu aceşti străini?
