Reorientarea spre religie a avut loc după Revoluţia din 1989, în condiţiile depăşirii unei lungi perioade de fals ateism comunist. Încrederea în Biserică şi importanţa pe care ea o are în viaţa individului au fost reconfirmate în ultimele două decenii.
”Baba analfabetă” (Petre Ţuţea) este întruchiparea credinciosului veritabil ce merge regulat la Biserică pentru a se reîntâlni cu creştinarea, participând cu sufletul, în primul rând. Ea este ataşată Bisericii. În zi de aleasă sărbătoare sau nu (negreşit duminica), îmbrăcată în straie ca pentru ultima călătorie (fustă şi taior simple, modeste, în nuanţe închise de gri, maro, verde) şi mirosind a mir, merge cu pasul mic dar hotărât, prin răcoarea dimineţii, pe uliţa ce duce spre Biserică. Salută trecătorii indiferent de vârsta lor, un salut ce seamănă mai degrabă cu mărturisirea de credinţă. Uneori, lasă în urma sa o dâră de tămâie care purifică drumul către locul comun de rugăciune şi care “te mustră” pentru inerţia ta. Contribuie la perpetuarea vieţii bisericii “citind” Biblia în Liturghie şi în învăţăturile duhovniceşti. Sobră, dar blândă păşeşte în curtea bisericii, preocupată de împlinirea unor ritualuri stricte de pătrundere în lumea sfinţilor. Pare însingurată, pare slabă, însă devine puternică şi fericită în comuniunea cu Hristos. Evadează din spaţiu şi din timp şi se racordează la veşnicie. Are sufletul viu deoarece duce o “cruce luminată”. La ea desnădejdea nu-şi face loc, fiindcă Divinitatea nu e Idee, ci trăire şi smerenie. Rugăciunile ei sunt însoţite de lacrimi ce se rostogolesc lin pe pomeţi. Prin ele “se spală păcatele” celorlalţi enoriaşi ignoranţi. Mântuirea se realizează şi prin intermediul unor astfel de credincioşi. Comportamentul lor influenţează întreaga comunitate fiindcă ţin Biserica în centrul aşezării (Blaga).
Nu poţi să nu observi în ochii săi bucuria simplă dar consistentă atunci când dăruieşte şi atunci când întâlneşte, în spaţiul bisericii, persoanele care participă în mod regulat la activităţile bisericii. Ascultă cu atenţie pomenirea celor vii, întrumântuirea şi iertarea pacatelor, şi a celor morţi, întru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor, lăcrimând abundent la auzirea numelor celor mai apropiaţi. Astfel, această “datorie” este împlinită. Uneori, este însoţită de nepoţii aduşi pentru a fi împărtăşiţi. Se închină şi ei stângace aşa cum bunica lor i-a învăţat acasă. De asemenea, merg cu lumânarea aprinsă pentru a primi împătăşanie, după care sunt ajutaţi să le pună la sfeşnic. Sunt sfioşi şi curioşi, în acelaşi timp. Ceremonialul „miruirii” de după liturghie este unul care-i uneşte şi mai mult pe credincioşi.
Pentru ea, parohia este extrem de importantă deoarece în cimitirul ei odihnesc rămăşiţele pământeşti ale rudelor şi cunoscuţilor. Se roagă pentru odihna lor veşnică, le aprinde câte o lumânare la căpătâi şi le mai spune câte ceva din ceea ce se întâmplă în familie. Se întoarce apoi spre casă cu sentimentul reînnoirii şi al datoriei de a împărtăşi cu familia trăirea liturgică. Îl ”transportă” pe Dumnezeu în familie şi în comunitate. Un respect deosebit s-a născut pentru această vârstnică din partea vecinilor, adulţi şi copii. Fiecare sat, fiecare uliţă preţuieşte astfel de vârstnici, practicanţi ai credinţei ortodoxe.
Unii încearcă sa îl definească pe Dumnezeu, alţii îl caută pe Dumnezeu, dar ţăranca noastră îl simte pe Dumnezeu, are iubire pentru el şi-n acest fel, iubire pentru semeni.
