În urmă cu o săptămână, la Paris a avut loc o mare manifestare (350 000 de oameni, după declaraţiile poliţiei): în sprijinul familiei, s-a spus în grabă de către organizaţiile profamilie, sau împotriva legalizării căsătoriilor între homosexuali, după cum spuneau lozincile. Nu este foarte clar nici dacă mobilizarea a fost pentru (caz în care am asista la o restauraţie a valorilor familiale tradiţionale) sau contra (o revoluţie sau o anti-revoluţie prin care se respinge una dintre cele mai noi găselniţe ale dictonului „libertate, egalitate, fraternitate” – citiţi-l cu toate conotaţiile! – anume legalizarea căsătoriei între homosexuali). De fapt, este chiar de mirare că Franţa liberală şi egalitară a întârziat atât de mult în adoptarea formală a acestei recomandări la toleranţă, de vreme ce state apropiate, cu o tradiţie religioasă mult mai pregnantă (cum sunt Spania sau Portugalia) recunosc deja mariajele între persoane de acelaşi sex.
De ce francezii, care s-au pronunţat, în sondajele toamnei trecute, într-o majoritate de 65% în favoarea căsătoriei homosexuale, au ieşit duminică să manifesteze împotrivă? O evoluţie normală a ideii şi a valorii sociale asociate ar fi trebuit să asigure deja, din partea populaţiei, indiferenţa cuvenită unei decizii deja luate. Şi totuşi, francezii au luat trenul, autobuzul şi au venit la Paris ca să spună „noi nu vrem!”. Sau este „noi nu mai vrem”?
Anumite asociaţii religioase, creştin-ecumenice, accentuează influenţa pe care Biserica catolică din Franţa, pe de o parte, şi biserica evanghelică în expansiune, pe de altă parte, ar fi avut-o în reconsiderarea legăturii matrimoniale. Din câte se pare, însă, conform unor declaraţii ale participanţilor, manifestarea nu este îndreptată împotriva homosexualilor, ci a posibilităţii lor de a adopta copii.
Aşadar, homosexualitate da, dar copii adoptaţi de cupluri homosexuale, nu. O poziţie nuanţată, care nu face abatere de la principiile reproducerii naturale, dar nici de la cele ale toleranţei multiculturale. Intuim o ciocnire între natură şi politică, mai degrabă decât între morală şi liberalism. Rezistenţa unei comunităţi morale, fidelă unei forme familiale identitare, ar fi fost tăcută, mocnită sau explozivă, în cazul în care reprezentările comune ar fi fost agresate de etalarea modelelor noi, alternative. Protestul de la Paris este al unei societăţi civile şi civilizate obişnuită să protesteze pe baza unor argumente, şi nu a unor credinţe: copiii se fac natural dintr-o mamă şi un tată, iar familia tradiţională respectă natura. Uniunea homosexuală poate să fie naturală, dar nu se poate şi reproduce natural: bunul simţ dictează să se abţină de la ambiţia procreării.
Franţa cunoaşte una dintre cele mai bune rate ale natalităţii din Europa apuseană; nu îi corespunde şi o valoare similară a nupţialităţii. Căsătorii desfăcute, refăcute, monogamii – dar copiii sunt concepuţi natural. Homosexualitatea este o măsură a libertăţii, copiii, a normalităţii. Morala – şi religia, desigur – sunt, aşadar, neoperaţionale în acest caz. Lucrurile sunt evidente nu numai dacă ne amintim că Franţa este un stat laic – şi o societate asemenea – ci şi unul multicultural, în care confesiuni religioase, altele decât cele creştine, se străduiesc (cu greutate, uneori) să convieţuiască.
A existat şi o anumită doză de ostentaţie în manifestarea, prea uşor interpretată ca pro-familie, de la Paris: când lucrurile sunt atât de explicite, angajamentul poate să fie şi unul de natură politică sau ideologică. François Hollande (nume predestinat unei personalităţi la fel de împăcate cu defectele sale ca şi seninul ţinut al lalelelor) nu mai este la fel de simpatic ca în confruntările cu Sarkozy. Impozitele cresc, Depardieu pleacă în Rusia (care o fi părerea francezilor când îl văd pe Obelix fraternizând cu hobitul Putin? Sunt oare gata să îl adopte ca pe un nou Vercingetorix şi să privească spre Rusia ca spre arhipelagul Libertatea?) şi francezii nu reacţionează. Dar îşi retrag cecul în alb dat administraţiei de stat pentru gestionarea sănătăţii reproducerii.
Aşadar, reacţia nu este una morală, ci, în bunul spirit revoluţionar francez, una de civilitate şi de rezonabilitate.
