Împrumutul de 90 miliarde de euro pentru Ucraina: o escrocherie propagandistică

Adrian Severin | Politic | 21 decembrie 2025 10:13

  Lucrurile stau cam așa:  

  1. Ucraina are nevoie de bani ca să își amâne cu câteva luni capitularea necondiționată;
  2. UE vrea să îi împrumute Ucrainei banii ceruți de aceasta, necesari supraviețuirii în condițiile continuării luptei cu armata rusă, pentru a amâna astfel, la rândul ei, cu câteva luni, propriul decont politico-economic al războiului său dus pe două fronturi – atât cu Rusia și cât și cu SUA – și deja pierdut, dar nu are acești bani;
  3. Pentru a găsi banii cu care să împrumute Ucraina, în condițiile în care nu o poate face din fonduri proprii, UE a decis să se împrumute ea însăși urmând să restituie împrumutul din banii restituiți de Ucraina;
  4. Oricum s-ar termina războiul, Ucraina nu va avea bani ca să restituie împrumutul (cel mult o va putea face cedând suveranitate sub formă de teritorii, resurse naturale critice etc., dar nici ucrainenii nici creditorii financiari ai UE nu vor fi interesați de un asemenea sistem de rambursare);
  5. Dacă Ucraina nu va restitui banii primiți cu titlu de împrumut de la UE, nici UE nu va avea cum restitui banii luați de la cei care au împrumutat-o;
  6. Știind acestea, cei care vor fi gata să împrumute UE vor condiționa împrumutul de obținerea unor garanții apte să îi asigure că își vor vedea banii înapoi chiar dacă debitorul lor principal - UE nu își va putea onora obligația restituirii;
  7. Cum averea UE (activul patrimonial) nu este suficientă pentru ca din ea să se restituie împrumutul european transferat Ucrainei și nerestituit de aceasta, s-a decis că garanții vor fi statele membre (teoretic proporțional cu capacitatea de plată a fiecăruia, dar practic proporțional cu imbecilitatea, iresponsabilitatea, servilismul, șantajabilitatea și coruptibilitatea liderilor lor);
  8. Întrucât singurii bani ai statelor membre sunt banii cetățenilor lor, aceștia vor plăti în locul Ucrainei și al UE.
După îndelungi negocieri, de zi și de noapte, liderii UE au anunțat că s-a ajuns la o înțelegere de-a lungul liniilor descrise mai sus în vederea susținerii efortului Ucrainei de a refuza terminarea războiului în condițiile actuale care consemnează succesul Rusiei pe câmpul de luptă. Suma în discuție este enormă: nouăzeci de miliarde de euro. Acesta este prețul la care UE cumpără viețile ucrainenilor. Ucraina solicitase dublul (probabil calculând și că pe drumul către destinația finală mulți bani se vor „volatiliza”), dar mai mult nu se poate întrucât UE nu are voie să contracteze împrumuturi mai mari. Lucrurile ar fi fost mult mai simple dacă activele (banii) Rusiei depozitate în băncile sau alte instituții financiare domiciliate pe teritoriul UE ar fi putut fi furați și dați Ucrainei ca să lupte cu Rusia și să acopere costurile războiului pierdut. Deși câțiva așa ziși juriști au susținut că jaful este permis întrucât ar fi o măsură excepțională luată într-o situație excepțională, au existat destui experți adevărați în domeniul dreptului și al raporturilor financiare, precum și politicieni lucizi care și-au dat seama că membrii UE nu se află în nici o situație excepțională, întrucât nici unul nu este oficial în război cu Rusia, dar mai ales că, inclusiv în caz de război, fondurile statului inamic depuse în străinătate cu garanția de restituire a depozitarului nu pot fi folosite de altcineva fără o hotărâre judecătorească sau un tratat de pace. În caz contrar, sancțiunea unui asemenea abuz – cea legală și cea economică – depășește cu mult, pe termen mediu și lung, avantajele imediate ale aproprierii ilicite. Nici fondurile Băncii Centrale ale Germaniei naziste nu au fost confiscate de puterile adverse aliate pe timpul celui de al Doilea Război Mondial. Astfel, jaful plănuit de grupul infracțional organizat condus de Medusa von der Leyen a fost oprit la timp. Aceasta fiind situația, acum se pune întrebarea: care dintre dvs., stimați cititori, sunteți gata să împrumutați UE cumpărând hârtiile de valoare prin care ea se va obliga să vă restituie la un anumit termen (care o fi acela???), cu o anumită dobândă (care va trebui să fie foarte tentantă) banii primiți de la dvs.? Veți împrumuta dvs. UE bazându-vă pe faptul că dl Nicușor Dan sau dl Macron sau dl Merz au zis că, dacă ea nu va avea bani la scadență, vor executa ei obligația restituirii în locul Uniunii?! Și dacă dvs. nu ați face-o, de ce să o facă băncile private? În numele căror obligații legale sau raționamente economico-financiare ar face-o băncile centrale ale statelor membre ale UE? De pildă BNR. Deocamdată Banca Centrală Europeană, prin vocea președintei sale, doamna Christine Lagard, a declarat că ea nu va garanta un asemenea împrumut întrucât aceasta excede atribuțiile conferite UE prin tratatele constitutive. Vai!!! Adică BCE nu va emite euro-obligațiuni / eurobonduri pentru a obține banii necesari împrumutului ucrainean?! Și atunci cine o va face? Comisia nu poate emite titluri de valoare în mod direct întrucât nu are nici competența și nici instrumentele pentru a funcționa ca o instituție financiară. În mod normal, UE ar trebui să se împrumute pe piața financiară vânzând, prin intermediul Băncii Centrale Europene, hârtii de valoare cu obligația răscumpărării la un anumit termen; obligație garantată de banca emitentă și supra asigurată de un terț care dispune de mijloacele financiare necesare spre a răscumpăra titlurile vândute în locul UE. Dacă așa nu merge se va apela la împrumuturi bancare? Care instituție bancară ar da pur și simplu UE miliarde de Euro pe care aceasta să îi arunce în gaura neagră a războiului ucrainean, în speranța că Rusia va fi învinsă în război și va plăti despăgubiri cel puțin la nivelul sumelor avansate de UE? Iar de se va găsi vreuna, „donațiile” – căci de acum putem vorbi mai degrabă de donații decât de împrumuturi – vor fi vărsate oare de „creditorii păcăliți” direct în contul privat al grupului de interese „Ursula & Co.”? Să ne întoarcem, însă, la așa zisa decizie a Consiliului European și a Comisiei Europene care au stabilit că statele membre (cu excepția Ungariei, Cehiei și Slovaciei care au refuzat „onoarea”) vor garanta restituirea împrumutului ucrainean. Care este baza legală a unei asemenea decizii? Care este izvorul obligației statelor membre de a plăti la nevoie în locul debitorului UE? Orice obligație trebuie să aibă un izvor care nu poate fi decât o lege, un contract sau un delict (nu mai amintim cvasicontractele și cvasidelictele). Care este legea, europeană sau națională, care să oblige, de pildă, România față de creditorii UE, deținători ai obligațiilor emise de UE, iar nu de BNR? Unde este contractul prin care România s-a obligat să garanteze restituirea împrumuturilor angajate de UE?! Norme de drept al UE obligatorii nu pot fi emise de Comisie și nici de Consiliul European. Comisia le poate doar iniția, după care ele trebuie adoptate de Parlament și de Consiliu. Reglementarea cu aplicabilitate directă care are prioritate față de dreptul național al membrilor este regulamentul. Deocamdată nu există nici un regulament al UE care să oblige statele membre să garanteze împrumuturile Uniunii. Un asemenea act normativ de drept al UE nici nu ar putea fi adoptat întrucât ar echivala cu o formă mascată de sporire a contribuțiilor statelor membre la bugetul uniunii impusă cu nerespectarea procedurilor bugetare prevăzute de tratatele constitutive. Consiliul ar putea adopta decizii executorii vizând politicile de urmat de către statele membre dar numai în limitele atribuțiilor Uniunii. Or, în materie de politică externă UE nu adoptă legislație. Adică Uniunea nu poate adopta decizii obligatorii pentru statele membre având ca obiect raporturile cu un stat terț. Unii s-ar putea gândi la procedura cooperării avansate / aprofundate, dar aceasta are ca obiect accelerarea integrării interne a UE, iar nu formarea unor grupuri de state membre care sub conducerea Comisiei să acorde împrumuturi unor state terțe spre a susține războiul lor cu alte state terțe. UE poate acorda unor state terțe ajutor pentru dezvoltare (eventual pentru dezvoltare prin reconstrucție), dar competența pentru adoptarea de decizii în materie este partajată între uniune și statele membre. Dacă statele membre acceptă ca Uniunea să decidă asupra destinației, conținutului și dimensiunii ajutorului, aceasta o poate face numai în limitele oferite de bugetul său. Or, bugetul UE și normele executării lui nu permit transferuri fabuloase de fonduri precum acelea promise Ucrainei – un stat suveran doar cu numele întrucât mai există doar datorită banilor pompați din străinătate. Mult mai important decât toate aceste ultime observații este însă faptul că tratatele constitutive ale UE, adică însăși Constituția UE, nu permit acesteia să oblige statele membre la plăți în susținerea unor politici ale Uniunii în afara contribuțiilor lor negociate la bugetul comun. UE este obligată să funcționeze cu bugetul alimentat prin contribuțiile acceptate de statele membre, dar nu poate obliga statele membre la sporirea respectivelor contribuții. Desigur Uniunea se poate împrumuta, dar statele nu pot susține rambursarea împrumutului decât în condițiile cadrului bugetar anual și multianual. Așadar, statele membre nu garantează rambursarea împrumutului luat de Uniune în nume personal, ci pot cel mult oferi Uniunii mijloacele financiare cu care să își garanteze singură bonitatea. Chiar și așa, UE nu este o alianță militară, ci o entitate politică transnațională creată pentru a asigura pacea și prosperitatea membrilor săi, iar nu pentru a organiza și sprijini războaiele acestora, și cu atât mai puțin pentru a se implica în războaiele altora. Pur și simplu aceasta excede capacitatea sa legală de exercițiu. Statele membre nu au fost de acord să atribuie UE competențele necesare pentru adoptarea unei politici europene de apărare (sau de război) comună. Militarizarea UE este, deci, cel puțin pentru moment, ilegală și imposibilă. Deocamdată aici suntem. Punct și de la capăt! Tocmai din acest motiv s-a apelat la o altă minciună. Cică împrumutul nu este pentru război ci pentru reconstrucție. Dar despre reconstrucție se poate vorbi numai după ce războiul se va termina și după ce condițiile păcii vor fi acceptate de toate părțile interesate. De bani este, însă, nevoie imediat. Și se vor cheltui imediat dacă vor fi dați. Desigur, cu delapidările de rigoare (sic!). În concluzie, UE nu poate obliga statele membre să îi garanteze împrumuturile și de aceea cei care ar urma să împrumute Uniunea nu se pot baza pe decizii al instituțiilor europene luate într-un asemenea sens. Dacă vor împrumuta UE o vor face fără nici o garanție; cu excepția unor promisiuni fără acoperire legală și, deci, fără forță obligatorie, făcute de niște lideri politici fără mandat și consemnate într-un comunicat de presă. Este adevărat că statele membre, fiecare în parte în numele și pe contul său, ar putea încheia contracte de garantare a împrumuturilor UE cu beneficiarii garanției. Aceste contracte deocamdată nu există. Cele mai multe Constituții naționale nici nu le permit. În orice caz, asemenea acorduri internaționale trebuie negociate de guvernele naționale, ratificate de parlamentele naționale și reflectate în bugetele naționale. Perspectiva ca asta să se întâmple și mai ales în timp util, la nivelul tuturor membrilor care s-au prefăcut a susține formula „împrumutului transnațional cu garanții naționale” este iluzorie. Unii au anunțat deja că participarea lor la combinație este exclusă. Prin urmare, garanția fiind inexistentă iar posibilitatea rambursării de către beneficiarii direcți ai creditului iluzorie, cine îi va acorda UE împrumutul? Nimeni. În legătură cu reabilitarea post conflict a Ucrainei se va stabili ce este de stabilit prin tratatul de pace. Până atunci discuția este inutilă și prematură. Dacă Rusia nu va pierde războiul, despre reparații din fondurile înghețate este mai bine să uităm; iar dacă l-ar pierde, în principiu, împrumutul nu va mai fi necesar sau nu cu același titlu, aceeași dimensiune și aceleași obiective. De dragul exercițiului să ne imaginăm, totuși, că UE reușește să se împrumute pe piața financiară internațională și vine ziua scadenței când, nedispunând de fondurile necesare restituirii, trebuie să se apeleze la statele membre garante. Cum se va face asta? Creditorii se vor îndrepta ei împotriva unuia sau mai multor state garante pe care le vor considera mai solvabile ori mai bune platnice? UE va executa ea garantul „preferat”? România ar putea fi unul dintre aceștia. Se va cere tuturor statelor garante să verse bani proporțional cu valoarea garanției fiecăruia în limitele sumelor revendicate de creditori la un moment dat? Și dacă ele nu se vor conforma, ce se va face? Se va cere garanților să depună în avans fondurile garantate într-un cont deschis la dispoziția „Comisiei ursulinelor”? Pe scurt va fi un haos imposibil de gestionat. În orice caz, a cărui perspectivă va face imposibilă atragerea de persoane dispuse să acorde vreun credit UE. În atari circumstanțe este limpede că împrumutul promis de UE cu surle și trompete Ucrainei va fi imposibil de acordat; cel puțin nu până la decesul statului ucrainean sub loviturile armatei ruse și, în orice caz, nu la nivelul sumelor avansate. Atunci de ce Consiliul European a luat o decizie imposibil de pus în aplicare? Din incompetență? Greu de crezut. Anturați de cohorte de consilieri și experți, mahării UE nu se puteau înșela în asemenea hal. Nu! Ei nu au fost înșelați, ci au fost înșelătorii. Disperați să apară capabili a-și impune concepția asupra modului de terminare a războiului și a ordinii europene postbelice, și întrucât prioritatea lor este nu de a opri războiul și de a minimiza pierderile generate de acesta, ci de a-și ascunde nimicnicia, lipsa de viziune, înfrângerea și vina pentru împingerea UE într-un dezastru care a dus-o în criză economică, socială și politică profundă, răpindu-i totodată orice credibilitate și relevanță strategică, au lansat o „fumigenă europeană”. Împrumutul de nouăzeci de miliarde de euro pentru Ucraina „garantat” de state care se zbat cu deficitele bugetare de negestionat, cu datorii publice astronomice și cu spectrul recesiunii economice, nu este decât o escrocherie propagandistică menită să ofere opiniei publice internaționale și sărmanului popor ucrainean o iluzie aptă a-l mobiliza în continuarea unei lupte lipsite de șansa succesului. Totodată, înșelăciunea are rolul să scape de răspundere pe cei vinovați pentru dezastrul UE și, mai mult decât atât, pentru dezastrul civilizației occidentale, precum și pentru a nu fi știut nici să evite nici să câștige războiul cu Rusia.  În căutarea păcii, hegemonii europeni și eurocrația bruxelleză nu sunt o parte a soluției, ci o parte a problemei. O problemă care include și riscul unui al treilea război mondial, de astă dată foarte probabil nuclear.      

About

Customize this section to tell your visitors a little bit about your publication, writers, content, or something else entirely. Totally up to you.

Postări recente

Arhivă

Social

  1. Telegram
  2. Twitter-X
  3. WhatsApp
  4. Facebook