În lipsa câinilor… sau când pisica îşi bagă coada
Atribuind registrului felin statutul de schemă constant-aplicabilă (păstrând în imediata apropiere a scrierii acestui text o mostră din mustaţa motanului meu),prezentaintervenţie redactată cu uşile deschise – pentru ca pisica să treacă neobstrucţionat dintr-o încăpere în alta - cu recul în proximitatea deruta(n)tă care redirecţionează traficul de concepte/metode cu dublu sens circulator – este, deopotrivă, riscantă şi bizară.
Pe un atare teren analitic, deloc întâmplător, Umberto Eco (Minunea sfântului Baudolino, 2004) propunea un oportun comentariu despre „cum să vorbim despre animale” (retorică care monopolizează în prezent discursul mass- mediei româneşti şi reacţiile mai mult sau mai puţin prudente la un dialog despre câini), făcând trimitere la excesul manifestat în procesul educativ, cu efect umanizant şi puerilizant (animale drăgălaşe, nostime, cumsecade, binevoitoare, înţelepte şi responsabile), şi remarca în spirit realist că „nimeni nu este mai necugetat decât un leming, mai trândav decât o pisică, mai blănos decât un câine în luna august, mai urât mirositor decât un purcel, mai isteric decât un cal, mai idiot decât o falenă, mai vâscos decât un limax, mai veninos decât o viperă, mai puţin imaginativ decât o furnică şi mai puţin creativ din punct de vedere muzical decât o privighetoare” (pp.80-81).
Dinspre perimetrul benzii desenate, efectele unui The Angriest Dog in the World se desprind şi din prezentarea grafică a celor patru cadre (trei diurne, ultimul nocturn) care justifică de ce câinele pare furios. Dacă acesta rămâne pe tot parcursul republicării benzii desenate (timp de nouă ani), nemişcat, cele două baloane de dialog (mereu rescrise) identifică sursa furiei câinelui – mai mult decât mediul înconjurător, ceea ce se întâmplă în jur, în casă sau de partea cealaltă a gardului – atribuită exclusiv ca sursă declanşatoare sunetelor venite dinspre casă (David Lynch, Cum să prinzi peştele cel mare. Meditaţie, conştientizare şi creativitate, 2007) – aviz disputelor actuale cu privire la soarta câinilor vagabonzi!
Inventariind dosarul propus de presa europeană în depistarea reflexelor recepţionate dinspre simbol şi/sau alegorie, care acordă registrului felin o anumită uzanţă, după metoda (la modă, de altfel) de a semnala frecvenţa anumitor teme (cu imputuri şi outputuri) sau de a ceda unei tentaţiiîncăpăţăna(n)te, concluzia surprinzătoare a intervenţiei de faţă derivă din constatarea că spaţiul European nu se dezice de livrarea unei atari imagini. Dar nici nu o supralicitează. Dozarea egală se resimte dinspre implicarea deopotrivă a politicului, a economicului, a memoriei istorice, a studiilor urbane şi a chestiunilor, la limită, politico - ecologice.
În tentă politică, publicaţia Le Monde afirma, făcând aluzie directă la alegerea lui Victor Orbán ca premier, în 2010, că jocul dintre Budapesta şi Bruxelles esteacela de-a şoarecele şi pisica, cu un şoarece maghiar agil şi o pisică europeanăpalidă şi ezitantă. Corelând un atare context alegoric cu grafia caricaturizantă din Süddeutsche Zeitung München(Pe pisică: „Grecia. Al treilea plan de ajutorare.”), plasarea alegerilor germane din 2013, sub genericul când pisica are altă treabă!, imprimă palierului politic capacitatea de a privilegia o anume lectură alegoric-transparentă şi de a transfera accentul în/spre o „interpretare realist –reparatorie”.
Din aceeaşi perspectivă, insertul politico-ecologic operat de publicaţia Trouw Amsterdam(„Gazul nu este un cadou.”) lansează în subsidiar conceptul de re-narare pe care îl exemplifică recurgând la exemplum - „mai întâi sare din pat pisica. Animalele domestice simt cu acuitate apropierea unei calamităţi (…) Se anunţă o nouă noapte albă în satele din comunele olandeze Loppersum şi Slochteren, iar uneori chiar şi în cartierele mărginaşe ale oraşului Groningen” – al doilea avertisment celor înarmaţi cu reţete anti-cutremur !
În contextul unei mitologii compensatorii cu impact în substratul patent al alegoriei politice autocomentate, intervenţia din Le Monde, Paris - Râsul românesc, o formă de revoltă politică-, se intersectează cu consemnarea deplasărilor de la suprafaţa istoriei reale înspre parabola politică, în acel sens care nu ignoră valenţele malefic behemoth-iene: «Socialismul înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră într-o cameră obscură fără să fii sigur că pisica se află în cameră. „Socialismul multilateral dezvoltat” înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră într-o cameră obscură ştiind sigur că pisica nu se află în cameră. Comunismul înseamnă să vânezi legat la ochi o pisică neagră într-o cameră obscură ştiind sigur că pisica nu se află în cameră şi să strigi cu entuziasm: Am prins-o!”».
Toate aceste îndosarieri nu fac altceva decât să reconfirme permanentele (în)toarceri slabe la trucurile pisiceşti, cele care contaminează armonios (după trecerea nocturnă a hingherilor) registrele văzute şi/sau nevăzute ale semnului-simbol.
